O pauză mică...

English version

Sunt din nou în Bucureşti, după cum probabil aţi ghicit. N-am apucat să mai scriu pe blog despre ultimele cinci zile petrecute la New York. A fost un experiment interesant, să postez pe parcursul excursiei. Am intenţionat să postez zilnic dar mi-am dat repede seama că mi-e greu s-o fac. Îmi lua o grămadă de timp să scriu, să corectez, să pregătesc textul pentru postat, cu atât mai mult cu cât o făceam în două limbi. A fost şi prima dată când am purtat cu mine în geantă un caiet în care mi-am făcut notiţe pe parcursul zilei. La început a fost cam ciudat dar m-am obişnuit repede şi mi-a folosit mult când mi-am scris impresiile. De acum încolo voi încerca să ţin mereu un jurnal când călătoresc.

Luna iunie am petrecut-o pe toată în Bucureşti, cu excepţia câtorva zile la începutul lunii când am plecat la mare, mai precis la Năvodari, cu o bună prietenă care m-a invitat să merg cu ea la "Concursul naţional de catamarane" de la Marina Surf. A fost soare şi am avut vreme bună toate cele cinci zile cât am stat acolo. M-am simţit bine, singurul meu regret fiind că apa mării era prea rece pentru baie. Cred că încep să-mi placă şi vacanţele în care zaci la soare, după care nu m-am dat în vânt niciodată.

Plaja Marina Surf, Năvodari:


Căutând un pic de umbră:

Catamaranele sunt gata de concurs:


Pe locuri, fiţi gata, start:


Câştigătorii:

Scurtă aducere la zi

English version

Asta e, am fost o blogăriţă rea. N-am mai postat nimic de mult, dar raportez că sunt bine, sănătoasă. Încă citesc din blogurile mele favorite când am câteva minute libere, dar nu prea mai apuc să comentez. Sigur că eu sunt în primul rând de vină pentru lenea mea, dar tot de vină mai e şi ea, cea care e de vină pentru toate care ni se întâmplă, şi anume ţărişoara mea pe nume România :) Cei care mă cunosc personal ştiu deja de ce am dispărut vreme de un an de pe web. Eu şi Cristi ne-am mutat înapoi în România unde a trebuit să punem pe picioare o casă, aşa că 

m-am ocupat de activităţi de genul sunat de 10 ori la compania de cablu ca să fiu sigură că vin să ne instaleze în fine cablu, la numai o lună după ce am semnat contractul cu ei şi după 4 programări la care nu a apărut nimeni. Asta e viaţa într-o ţară de origine latină. Cine mai are timp de scris pe blog în condiţiile astea? E drept că şi viaţa noastră socială s-a accelerat simţitor de când ne-am întors în România, o altă caracteristică a vieţii într-o ţară de sorginte latină, o caracteristică placută de data asta. În România poţi întotdeauna conta să găseşti pe cineva gata să iasă în oraş la o bere chit că e marţi seara şi a doua zi urmează mersul la slujbă. Deasemenea viaţa mea culturală s-a îmbunătăţit simţitor şi mi-a micşorat din timpul petrecut la calculator. Bucureştiul devine din ce în ce mai cosmopolit şi sunt suficiente activităţi culturale să ai de unde alege şi să te ţină ocupat toată ziua. Unul dintre lucrurile de care mă bucur e că am început să merg din nou la teatru. 

Am călătorit un pic în ultimul an, dar nu atât de mult pe cât aş fi vrut. Cauzele au fost multiple, una din ele fiind operaţia la genunchi a lui Cristi. Dar nu mă plâng, pot spune că pentru mine una viaţa e frumoasă.

La mulți ani oameni buni!

English version

Poze de la ninsoarea de ieri din București:

Înapoi în California

English version

După aproape 20 de ore de drum am ajuns în sfârşit înapoi în San Francisco. E trei dimineaţa şi nu pot dormi, fiindcă m-am încăpăţânat să dorm după-amiază deşi Cristi m-a rugat să n-o fac, dar eram tare obosită fiindcă n-am reuşit să dorm în avion, habar n-am de ce, de obicei dorm tun când iau avionul. A fost un zbor uşor, fără peripeţii. Am avut locuri lângă ieşirea de urgenţă şi asta a fost tare bine, că am putut să ne întindem picioarele. Din păcate era şi lângă toaletă şi încontinuu se perindau oameni pe la picioarele noastre. Am văzut două filme franţuzeşti, nişte tâmpenii, şi am încercat să citesc dar tot a trecut foarte greu timpul. În Paris am avut escală doar de o oră, şi ne-a fost frică că o să pierdem avionul de San Francisco dar am ajuns la timp. CDG e un aeroport destul de bine organizat.

Apartamenul nostru miroase a aer închis, dar sper că mirosul o să dispară în câteva zile. M-am gândit că o să mă simt ciudat când o să revăd apartamentul după mai bine de 4 luni, dar n-am avut nici o problemă să-mi găsesc toate lucrurile pe unde le-am lăsat (a durat câteva secunde să-mi aduc aminte numărul de telefon, singurul act ratat pe ziua asta). San Francisco era un pic ceţos, ca întotdeauna la început de septembrie. Am făcut o poză de pe balcon.



Maşina a plecat de la prima cheie, asa că de data asta nu mai trebuie tractată. Cristi a cumpărat câte ceva de la magazinul rusesc de pe Market cu 32, aşa că avem şi de mâncare. Evident că am uitat ceva în frigider când am plecat în aprilie, şi acel ceva aproape că a prins viaţă. Un lucru pe care l-am observat amândoi este ce linişte e în apartament în miezul zilei. În Bucureşti e mereu gălăgie, câini lătrând, pisici mieunând, vecinu' care-şi pune termopane, maşini, copii urlând. Bănuiesc că motivul e că aici suntem cocoţaţi în vârful dealului.

Am o presimţire că azi voi fi tare obosită. Şi am de sortat poşta pe 4 luni. Weekendul ăsta e weekend "lung" pentru lumea muncitoare din America, cu lunea liberă pe motiv de ziua muncii. Americanii, oameni pragmatici, nu s-au mai încurcat cu date fixe, ci şi-au pus sărbătorile în aşa fel încât tot omul să se bucure de un weekend prelungit. Ziua muncii, de exemplu, se sărbătoreşte în fiecare an în prima luni din septembrie, fie ea 1, 2, 3, 4, 5 etc septembrie.

O vară de neuitat

English version

Vara asta e pe sfârşite. Vinerea viitoare eu şi Cristi vom lua avionul spre California, unde ne aşteaptă o groază de lucruri de făcut. Unele mai neplăcute (va trebui să facem taxele), altele mai plăcute cum ar fi o excursie la Yellowstone la mijlocul lunii. Ultimele zile in Bucureşti au fost destul de plictisitoare, o groază de alergătură ca să lăsam totul în ordine. Procuri pentru diverşi prieteni ca să poată termina ce am început noi vara asta. O mare parte din ultima săptămână ne-am petrecut-o discutând devize cu constructorii care ne refac casa. Un subiect care nu-mi imaginez pe cine ar putea interesa, aşa că mai bine scriu despre vara care se va încheia în câteva zile. Noi doi am avut o vară plină de activităţi, cum n-am mai avut de mult. Ne-am făcut mulţi prieteni noi si ne-am întâlnit cu mulţi prieteni vechi, în trecere prin Bucureşti. Bucureştiul a avut si el parte de multe evenimente culturale vara asta, şi am luat şi noi parte la unele din ele, cum ar fi concertele Depeche Mode si Gotan Project.



Eu am văzut câteva spectacole de teatru dintre care cel mai mult mi-a plăcut "Inimă de câine" de la Naţional. Printr-un prieten am cunoscut un grup de oameni obsedaţi cu tangoul şi am mers la câteva milonga, două dintre ele fiind organizate de noi. Am sărbătorit 10 ani de căsătorie printr-un grătar pe terasa casei noastre, care a mai văzut câteva petreceri vara asta înainte să înceapă refacerea terasei. Am călărit pentru prima data în viaţă, la o fermă din Corbeanca, lângă Bucureşti. Am mers la Bookfest, la mare la Mamaia si la munte la Cheia. Am fost la Timişoara si la Belgrad.



Pe urmă am mai fost şi în sudul Franţei, la Saint-Tropez, Cannes, Nisa si Monaco. A fost foarte frumos, ne-am făcut prieteni noi si am băut o groază de vin rose. Dacă trag linia pot spune ca a fost o vară mişto. Cu excepţia ultimei săptămâni din iunie, dar despre asta poate altădată.

Cristi susţine ca ceea ce postez in română sună un pic ca o compunere de la clasa a 3-a. Încerc sa scap de efectul ăsta. N-am tinut jurnale şi tot ceea ce am scris în română în ultimii 10 ani au fost emailuri personale. Cred că-mi va lua un pic timp pină sa reuşesc să mă simt în largul meu. Tot la sugestia lui Cristi voi încheia aceste rânduri cu:

Ce frumoasă a fost vacanţa de vară!

A mai apărut un blogger

English version

Primul meu post. Ideea să încep un blog mi-a venit de mai mult timp, dar până acum am fost prea leneşă să dau curs intenţiei. N-am prea dat atenţie lumii blogurilor până aproximativ cu şase luni in urmă când căutând pe web informaţii despre Argentina am găsit un blog scris de un american care trăieşte in Buenos Aires. Mi-a plăcut foarte mult blogul respectiv şi îl citesc şi acum zilnic. Pornind de la acel blog am început să descopăr lumea blogurilor. Şi dintr-un blog în altul, acum două luni mi-a venit ideea să ţin şi eu unul.

Pentru început m-am gândit la un nume. Mi-a venit ideea să-i zic "Poveste despre două oraşe" o parafrazare la titlul cărţii lui Dickens, gândindu-mă că voi posta mai ales din Bucureşti şi San Francisco. Până la urmă am renunţat la idee. M-am mai gândit să-i zic "Vestul Sălbatic şi Estul Sălbatic", la fel datorită faptului că voi scrie despre San Francisco şi Bucureşti, aflate în Sud-vestul SUA şi în Europa de Est. Dar numele mi s-a părut prea lung şi un pic cam plictisitor şi pretenţios. În cele din urmă am ales numele de "Roads of Romania" în engleză pentru că oriunde aş fi în lumea asta o să privesc ceea ce ma înconjoară cu ochi româneşti. Pentru că am crescut şi m-am format in România, din punct de vedere cultural o să fiu întotdeauna un produs românesc. Cu temerile şi prejudecăţile româneşti, cu o apreciere culturală românească. Iar drumurile despre care voi scrie nu trebuie să fie neapărat drumuri fizice. Pot să fie şi drumuri intelectuale sau emoţionale, aşa că voi putea scrie de oriunde din lumea asta despre ceea ce gândesc. Încercând să traduc "Roads of Romania" m-am gândit că ar suna mai frumos şi mai simplu să numesc blog-ul in română "Prin Romania".

Altă decizie pe care a trebuit să o iau a fost cea privitoare la limbă. In ce limbă să scriu? Aş vrea ca prietenii mei vorbitori de engleză - şi am adunat ceva prieteni vorbitori de engleză în cei 10 ani de locuit in SUA - să poată citi blogul. Dar aş vrea în aceeaşi măsură şi să scriu în română. Pînă la urmă voi încerca să ţin un blog bilingv. S-ar putea să-mi ia ceva mai mult timp pină să reuşesc să fac asta bine, dar voi încerca. De exemplu acum încerc să scriu cât mai corect cu diacritice - şi in acelaşi timp să folosesc noua ortografie pe care pâna acum nu m-am învrednicit să o folosesc.

Şi cu asta am încheiat primul meu post.