Prin Romania Şi Aiurea

Gata pentru încă un blog?

2009-10-08T13:01:00.000-07:00

English version

De la o vreme Cristi mă tot ceartă că am lăsat blogul asta să moară. Ca să fiu sinceră, am intenţionat să scriu mai multe impresii despre excursia la Paris şi despre o vacanţă la Viena pe care am făcut-o la început de septembrie, dar n-am găsit timp din cauză că m-am apucat de un proiect nou care îmi ocupă o grămadă de timp. Într-un fel, ideea noului proiect mi-a venit la Paris, deci Parisul e de vină că am stat departe de blogul de călătorie atât de multă vreme. Glumesc. În fine, uite şi povestea noului proiect. În timp ce mă pregăteam pentru o excursie la Paris, am dat peste un blog interesant: Paris Daily Photo. Eric, autorul blogului, un "parizian prietenos", după cum se prezintă singur, postează zilnic o poză din Paris, însoţită de un mic comentariu. Extinzându-mi căutarea, am găsit o mulţime de bloguri care făceau acelaşi lucru pentru diferite oraşe (mari sau mici) ale lumii. Unele dintre bloguri sunt înca active, altele nu. De aici mi-a venit ideea să creez un blog de imagini zilnice din Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi unde locuiesc în prezent. Am împărtăşit ideea câtorva prieteni şi am obţinut diverse reacţii, cea mai comună fiind întrebarea dacă eu cred că cineva va fi interesat de acest proiect. Speram din toată inima că blogul îşi va găsi cititorii, iar în cel mai rău caz mă voi alege cu o colecţie de poze din Bucureşti iar cunoştinţele mele despre oraş se vor îmbunătăţi. Aşa a apărut Bucharest Daily Photo. Blogul are deja peste două luni de la lansare şi a ajuns la vreo 50 de cititori pe zi la fiecare versiune a blogului (engleză şi română). După cum ziceam, blogul cel nou îmi mănâncă ceva timp pentru că am descoperit că nu e uşor să postezi în fiecare zi o poză nouă însoţită de comentariul aferent. Dar la momentul asta sunt încă entuziasmată de proiect, aşa că muncesc la el cu plăcere.

Sărbătoarea continuă ...

2009-07-22T05:44:00.000-07:00

English version

La începutul lunii iulie am plecat la Paris într-o vacanţă de 6 zile. Am mai fost la Paris de două ori (în vara lui 1999 şi în decembrie 2004), asta dacă nu adaug la numărătoare şi cele 7 ore petrecute în Paris vara trecută, când am avut o escală în zborul de la San Francisco la Bucureşti. Având 7 ore de aşteptat între avioane, am luat RER-ul până la St. Michel, ne-am proptit într-o terasă pentru bere (Cristi) şi cafea (eu) după care ne-am plimbat prin grădina Luxembourg până s-a făcut ora de întors la aeroport ca să prindem zborul spre Bucureşti. Într-un fel, Parisul a fost prima mea excursie, cea care mi-a deschis apetitul pentru călătorii. Asta se întâmpla în vara lui 1999, când eram studenţi la doctorat la universitarea Rutgers în New Jersey. Deşi se poate spune că deja călătorisem, pentru că ajunsesem până în New Jersey, adevărul e că toate vacanţele ni le petreceam în România şi tot ce apucasem să văd din lume era pe axa New Jersey-Bucureşti şi înapoi. Aşa că în vara lui 1999 am început să-l bat pe Cristi la cap că aş vrea să văd şi alte locuri şi am propus să mergem la Paris. Mi-a luat ceva timp să-l conving, dar până la urmă a acceptat cu condiţia să mă ocup eu de toată planificarea, de vize şi rezervări - în 1999 cetăţenii români încă aveau nevoie de vize ca să viziteze Franţa. Am luat drumul NY-ului, cu paşapoartele în mână şi o grămadă de alte acte menite să arate că n-am nici o intenţie de a ramâne în Franţa. Toţi românii de la universitate m-au avertizat că nu voi primi viza, deşi nu vedeam nici un motiv pentru care am fi putut fi refuzaţi. Eram amândoi la doctorat în SUA, în opinia mea prezentam suficiente garanţii. Am obţinut viza fără probleme şi am început să mă ocup de restul planurilor: cumpărat bilete de avion, rezervare hotel etc. Cred că a fost excursia pentru care m-am documentat cel mai mult. Luni de zile am citit despre Paris pe Internet, ce e de văzut, ce e de făcut, unde e de mers. După ceva timp am început să obosesc. Toată lumea cânta osanale, despre cât de nemaipomenit, cât de extraordinar, cât de frumos e Parisul. Mai slabiţi-mă, m-am gândit. E un oraş ca atâtea altele. Cât de nemaipomenit poate fi? Am ajuns la Paris şi am pornit să explorăm oraşul si am uitat de toate astea. Câteva zile mai târziu, în timp ce stăteam la o terasă pe o străduţă lăturalnică, bând cafea, am realizat ca eram deja cucerită de Paris. Iubesc Parisul. E nemaipomenit şi extraordinar şi îl iubesc. Parisul e pentru mine oraşul sine qua non al Europei de vest, chintesenţa culturii franceze şi europene. Are tot ceea ce îmi doresc la un oraş pe plan arhitectural, gastronomic, artistic şi social. E plin de viaţă şi de cultură. Am senzaţia ca cele trei vizite pe care le-am făcut la Paris, abia mi-au deschis apetitul. Sunt mult locuri pe care le mai am de descoperit. Ceea ce contează până la urmă e să fii fericit, şi asta e ceea ce Parisul îmi dă mie. Nu cred că mă voi plictisi vreodată de Paris, un loc în care mă voi întoarce întotdeauna cu plăcere, gata de explorat, de plimbări, de uitat la vitrine, de stat în cafenele, de gustat mâncarea, de râs de camerele micuţe, gata de a mă simţi ca acasă pentru că totul pare atât de familiar.

Câteva imagini din Paris:

Biserica Notre Dame:

Turnul Eiffel:

Pauză de cafea:

Place des Vosges:

Acoperişurile Parisului:

Muzeul Luvru:

Eiffel Tower:

Cotlete de miel:

Champs Elysee:

Sena:

O cafenea pariziană:

O pauză mică...

2009-07-21T14:00:00.000-07:00

English version

Sunt din nou în Bucureşti, după cum probabil aţi ghicit. N-am apucat să mai scriu pe blog despre ultimele cinci zile petrecute la New York. A fost un experiment interesant, să postez pe parcursul excursiei. Am intenţionat să postez zilnic dar mi-am dat repede seama că mi-e greu s-o fac. Îmi lua o grămadă de timp să scriu, să corectez, să pregătesc textul pentru postat, cu atât mai mult cu cât o făceam în două limbi. A fost şi prima dată când am purtat cu mine în geantă un caiet în care mi-am făcut notiţe pe parcursul zilei. La început a fost cam ciudat dar m-am obişnuit repede şi mi-a folosit mult când mi-am scris impresiile. De acum încolo voi încerca să ţin mereu un jurnal când călătoresc.

Luna iunie am petrecut-o pe toată în Bucureşti, cu excepţia câtorva zile la începutul lunii când am plecat la mare, mai precis la Năvodari, cu o bună prietenă care m-a invitat să merg cu ea la "Concursul naţional de catamarane" de la Marina Surf. A fost soare şi am avut vreme bună toate cele cinci zile cât am stat acolo. M-am simţit bine, singurul meu regret fiind că apa mării era prea rece pentru baie. Cred că încep să-mi placă şi vacanţele în care zaci la soare, după care nu m-am dat în vânt niciodată.

Plaja Marina Surf, Năvodari:

Căutând un pic de umbră:

Catamaranele sunt gata de concurs:

Pe locuri, fiţi gata, start:

Câştigătorii:

New York Notiţe din excursie - Partea a 5a

2009-05-19T18:35:00.000-07:00

English version

Ziua a 5a. Altă zi, alt muzeu de vizitat. De data asta ca să-l fac pe Cristi fericit am ales să mergem la Muzeul Naţional de Istorie Naturală (echivalentul New Yorkez al muzeului Antipa). Înainte de muzeu ne-am plimbat prin partea sudică a lui Central Park. Am trecut pe lângă micul lac - mă întreb ce se întâmplă cu raţele iarna (asta a fost o încercare de a face o glumă pe teme literare), pe lângă nişte terenuri de baseball pline de oameni şi pe lângă Strawberry Fields şi memorialul dedicat lui John Lennon. Fiind duminică muzeul era plin de lume. Cristi s-a supărat când a auzit că sala de cinema IMAX era închisă, fiindcă spera să vedem un film pe ecran IMAX. În schimb ne-am luat bilete la "Coliziuni cosmice", un documentar de 20 de minute narat de Robert Redford cu nişte efecte speciale interesante. Documentarul era despre importanţa coliziunilor cosmice şi eu una am învaţat nişte lucruri noi (despre vântul solar şi cum Pământul este apărat de vântul solar datorită câmpului magnetic al Pământului care este generat de miezul de fier al planetei). După film am petrecut o grămadă de vreme într-o parte a muzeului numită "Centrul Rose pentru Spaţiu şi Pământ". La ieşirea din sala de cinema, care era de fapt Planetariul, o uriaşă sferă argintie, puteai să cobori pe o rampă în spirală pe marginea căreia era prezentată istoria universului. După Centrul Rose ne-am dus la etajul patru să vedem sălile cu scheletele de dinozauri. Unele dintre schelete erau uriaşe şi te făceau să te simţi pitic. Am stat până la închidere şi am plecat regretând că nu avem mai mult timp la dispoziţie pentru muzeu. Dacă aş locui în New York aş merge la muzeul ăsta mult mai des.

"Bagel"-ul de care am vorbit anterior:

Iazul din Central Park:

Memorialul John Lennon din Central Park:

Muzeul de Istorie Naturală, holul de intrare:

Centrul Rose pentru Pământ şi spaţiu, Muzeul de Istorie Naturală:

Am slăbit prea mult:

Una dintre sălile cu schelete de dinozauri:

La fel ca mai sus:

Cina:

Globul din faţa Trump Tower, Columbus Circle:

New York Notiţe din excursie - Partea a 4a

2009-05-13T07:07:00.000-07:00

English version

Ziua a 4a. Am zis în postările precedente că în această excursie la New York n-o să facem activităţi prea turistice dar am trecut pe la Rockefeller Plaza şi am văzut un semn despre "Platforma de observaţie de pe Rockefeller Center" n-am putut să mă abţin şi i-am convins pe Cristi şi pe Magda să luăm bilete. M-am mirat că n-am ştiut că se poate urca pe Rockefeller Plaza dar mai târziu am citit în ghid că platforma a fost închisă aproape două decenii, din 1986 până în 2005. Ceea ce înseamnă că în momentul în care am părăsit New Jersey ca să ne mutăm pe coasta de vest, platforma de observaţie era încă închisă. După ce am plătit $20/persoană (imens în opinia mea), am trecut prin diverse controale de securitare şi după ce ne-am uitat la un film scurt despre construcţia centrului am fost înghesuiţi într-un lift şi ni s-a zis să ne uităm în sus. Când a pornit liftul, pe tavanul lui a început o proiecţie despre personalităţi din istoria New Yorkului şi după puţin timp am ajuns la etajul 67. Priveliştea din vârf era superbă: într-o parte Central Park şi de cealaltă Empire State Building, ambele împărţind Manhattanul în două. Crysler Building era vizibilă numai parţial fiind blocată de altă clădire. Am stat acolo sus vreo jumătate de oră, făcând poze (pe care le voi posta la întoarcere, că de pe drum e ceva mai complicat) şi ascultând turiştii francezi. Bazându-ne pe observaţiile noastre, cred că jumătate din turiştii din NY la momentul ăsta sunt francezi. Sau cine ştie, poate sunt canadieni din partea franceză, dar cred că probabilitatea să fie francezi e mai mare, fiindcă francezii au un avantaj suplimentar: rata de schimb euro-dolar.

După urcatul pe Rockefeller Center ne-am oprit pentru o bere la cafeneaua de la baza clădirii, cea în care iarna se instalează un patinoar. În timp ce încercam să ne găsim drumul afară din clădire am trecut pe lângă diferite magazine de la subsol, inclusiv un magazin de lustruit pantofii, unde spre uimirea mea, era coadă la lustruit pantofi. N-am mai văzut aşa ceva până acum, aşa că trebuia să menţionez. După pauza de bere ne-am plimbat pe lângă Biblioteca municipală din New York şi prin Bryant Park şi am ajuns din nou în Times Square, de data asta la lumina zilei. Era la fel de mare nebunia ca şi în seara precedentă. Din metru în metru cineva ne oprea să ne dea vreun pliant sau să ne vândă bilete la vreo activitate. Fiind obosiţi am decis să mergem să ne aşezam fundurile pe scaune la un film aşa că ne-am dus să vedem Star Trek care tocmai avusese premiera. Eu şi Cristi suntem vechi fani de Star Trek, am văzut toate serialele (chiar şi câteva episoade din Enterprise) şi aproape toate filmele. Filmul la care ne-am dus se petrecea înainte de seria originală din 1960. Mi-a plăcut filmul, actorii erau bine aleşi şi se potriveau împreună. Filmul face o groază de apropouri la serialul original, lucru care place fanilor. Efectele speciale sunt bune, are o gramadă de acţiune şi scenariul e bunicel. Sper că o să-i meargă bine, ca să mai facă şi altele.

Podul Oueensboro:

Fifth Avenue:

Tot pe Fifth Avenue:

Rockefeller Plaza:

Central Park văzut de pe Rockefeller Center:

Midtown Manhattan văzut de pe Rockefeller Center:

Empire State Building:

Rockefeller Center:

Parcul Bryant:

Times Square:

Coada la casele de bilete TKTS în Times Square (de unde se pot cumpăra bilete la jumătate de preţ pentru muzicale):

Times Square:

New York Notiţe din excursie - Partea a 3a

2009-05-11T06:43:00.000-07:00

English version

Ziua a 3a. În ziua a treia a excursiei ne-am hotărât să mergem la Muzeul de artă Metropolitan, poreclit pe scurt "The Met", hotărâre determinată în mare parte de faptul că afară era noros şi se anunţaseră ploi. Am început prin a vizita aripa egipteană, pentru deliciul lui Cristi care de obicei se plictiseşte în muzeele de artă dar căruia îi plac muzeele de istorie. Muzeul era plin de copii veniţi în excursie cu şcoala, care căscau gura cu mare admiraţie la mumii: "Doamna profesoară, chiar e un om înăuntru?" După cum am sperat, lui Cristi i-a plăcut partea egipteană şi s-a apucat să citească toate panourile explicative în timp ce eu îl bruiam încercând să-l fac să-şi amintească melodia lui Bangles "Mergi ca un egiptean". Până la urmă l-am lăsat în pace şi m-am dus la etaj la galeria de artă modernă care s-a dovedit a fi extraordinară. Mă întreb dacă la Met nu sunt cumva mai multe tablouri de impresionişti decât la Musee d'Orsay în Paris. Cameră după cameră pline cu tablouri de Manet, Monet, Renoir, Pisarro şi încă unele dintre cele mai cunoscute opere. "Grădina Sainte-Adresse", "Regata de la Sainte-Adresse", "Grenouillere" de Monet, "Excursie cu barca" de Manet şi multe altele de Picasso, Van Gogh etc. Am găsit până şi o pictură de Gaugain care era preferata mamei mele şi după care avea o reproducere pe care o ţinea atârnată pe perete la ea în dormitor. N-aveam idee că pictura e din colecţia de la Met, am crezut întotdeauna că e din colecţia de la Louvre, bazându-mă pe faptul că mama a visitat Parisul, dar n-a fost niciodată la New York.

Am stat în muzeu până la ora de închidere, am cinat şi după cină ne-am dus să vedem nebunia de lumini şi zgomot din Times Square. Îmi place Times Square, aglomeraţia, zgomotul continuu, luminile mişcătoare, kitch-ul din jur. Am fost foarte impresionaţi de faptul că am găsit pe unul din stâlpi un banner pe care scria "Bun Venit" în română - de jur împrejurul pieţii erau bannere cu mesaje de bun venit în diverse limbi.

Muzeul de artă Metropolitan, aripa egipteană:

Muzeul de artă Metropolitan, Templul din Dendur:

Muzeul de artă Metropolitan, Templul din Dendur:

Un tablou de Gaugain care-i plăcea mamei mele

Muzeul de artă Metropolitan, holul de intrare:

Faţada muzeului de artă Metropolitan:

Un delicios aperitiv italienesc:

Restaurantul italian în care am cinat ("Erminia"):

Vitrină, Upper East Side:

Upper East Side:

Times Square noaptea:

Semnul de "Bun venit" din Times Square:

Times Square noaptea:

New York, Notiţe din excursie - Partea a 2a

2009-05-09T21:40:00.000-07:00

English version

Ziua a 2a. Prima oprire din zi a fost Washington Square în Greenwich Village. Din păcate, spre necazul nostru, parcul era închis pentru renovare până în "primăvara lui 2009". Mi-era foame rău şi mi-era poftă de un bagel (n-am nici cea mai mică idee cum s-ar traduce bagel în română, dar dacă vreţi să vă faceţi o idee cum arată puteţi găsi o poză aici) aşa că ne-am plimbat prin cartier căutând o cafenea care să servească bagels. Îmi plac tare mult bagel-urile, sunt favoritele mele pentru un mic dejun american. Îmi plac îndeosebi cele cu susan, prăjite şi cu cremă de brânză. După acest mic dejun întârziat, am luat metroul de la Cristopher St. până în sudul insulei la South Ferry cu intenţia de a ne plimba prin Battery Park. Când am ajuns la Battery Park, l-am găsit plin ochi de turişti. Se pare că alţii nu au avut aceleaşi reţineri ca şi noi referitoare la gripa porcină. Sau s-au gândit că 98 de cazuri într-un oraş de 8 milioane nu e statistic aşa de rău. În orice caz, coada la vaporul pentru statuia libertăţii se încolăcea prin parc iar pretutindeni erau oameni cu aparate de fotografiat făcând poze cu statui şi porumbei.

Am luat-o la picior spre nord, eu plănuind să fac o poză cu celebrul taur de pe Wall Street. A trebuit să renunţ şi la asta, fiindcă taurul nu se vedea din marea de turişti. Ar fi trebuit să mă lupt cu mulţimea şi să am multă răbdare ca să ajung în faţă, să fac o poză cu taurul. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu o poză cu clădirea bursei din NY a cărei faţadă era acoperită în întregime cu un uriaş steag american. În faţa bursei se filma o reclamă, n-am idee la ce. Trei fete drăguţe, îmbrăcate elegant în fuste scurte treceau pe lângă un domn în vârstă care citea ziarul. Când ajungeau în dreptul lui, domnul era de presupus să cadă de pe bancă la vederea fetelor. Au repetat figura asta de vreo 4-5 ori (vai de domnul care cădea) până când ne-am plictisit de privit şi am plecat mai departe. Următoarea oprire a fost la World Trade Center unde momentan e un şantier de construcţie cu nişte garduri înalte, aşa că nu se poate vedea mai nimic, doar nişte macarale colorate. Am luat-o la dreapta pe Fulton şi am mers tot înainte (ca pionierii) până la South Street Seaport care e un fel de mall cu magazine şi locuri de mâncat ieftine şi o terasă de unde se poate vedea o privelişte frumoasă a podului Brooklyn. Am stat în şezlonguri pe terasă, bând bere şi uitându-ne la râu şi într-un final am pornit spre pod. Era o vreme frumoasă, soare şi nici pic de nor, un cer albastru, perfect pentru o plimbare pe jos. Podul era - evident, cum altfel - plin de turişti. Şi am tot mers şi am mers, bântuind pe străzi, până când s-a făcut ora de cină.

Faţada foarte patriotică a clădirii bursei din NY:

Locul unde s-au aflat turnurile gemene World Trade Center căzute la 11 septembrie, actualmente un şantier de construcţii:

Ce se construieşte:

Partea de sud a Manhattan-ului fotografiată de pe terasa mall-ului South Street Seaport:

Podul Brooklyn:

Podul Brooklyn:

Manhattan fotografiat de pe podul Brooklyn:

New York, Notiţe din excursie - Partea 1

2009-05-08T05:39:00.000-07:00

English version

De mult aveam în plan să mergem într-o excursie la New York dar din diferite motive (aniversări, botezuri, vreme rea, rude în vizită) am tot amânat. În fine, acum vreo lună am luat biletele de avion, urmând să plecăm spre NY pe 5 mai, imediat după vacanţa de 1 mai din România. Acum vreo două săptămâni când a început istoria cu gripa porcină, ne-am tot întrebat dacă ar trebui să amânăm din nou excursia. Ne-am uitat cu orele la ştiri pe CNN şi într-un final, luni 4 mai, am decis să nu ne schimbăm planurile.

Am mai fost la New York de multe ori pe când eram studenţi la master în New Jersey, la Universitatea Rutgers, care e la o oră de mers cu trenul de Manhattan. Magda a mai fost şi ea la New York, de fapt chiar a locuit aici pentru 6 luni când a venit prima oară în America. Aşa că am decis ca această vacanţa să fie mai mult una de refamiliarizare cu oraşul, o excursie în care vom face şi ceva activităţi turistice dar în principal ne vom bucura de lucruri de care nu ne-am bucurat în vizitele anterioare când alergam de colo colo încercând să bifăm toate lucrurile care "trebuiau" văzute. De data asta vom zace în cafenele uitându-ne la lume, vom mânca pe îndelete în restaurante bune, vom face cumpărături. N-o să ne urcăm pe Empire State Building şi nici nu vom merge la Statuia Libertăţii. Am făcut-o deja în excursiile anterioare şi nu simt nevoia să o facem din nou. De data asta vom merge la muzeu, vom vedea un muzical sau un film şi ne vom întâlni cu prieteni care stau aici sau prin apropiere.

În prima seară în New York, spre exemplu, am mers să mâncam într-un restaurant indian, ceva ce ne lipseşte în Bucureşti unde nu avem cine ştie ce alegere în ce priveşte restaurantele indiene. Am ales un restaurant din mini ghidul Zagat pe care l-a cumpărat Magda în ultima excursie în America: Chola de pe strada E 58th, undeva între bulevardele 2 şi 3. Restaurantul era aglomerat, foarte zgomotos şi cu un decor foarte kitchy, aşa cum îi şade bine unui restaurant indian, iar mâncarea a fost foarte bună. Eu am comandat ce comand de obicei - samosa, pui tikka masala - iar Cristi s-a aventurat cu nişte feluri de mâncare noi. Am comandat prea mult pentru 3 oameni - de când nu mai stăm în America am uitat de mărimea porţiilor de mâncare - aşa că a trebuit să cerem jumătate din mâncare la pachet. În timp ce ne plimbam pe străzi spre metrou am simţit nişte mirosuri familiare: mirosul omniprezent de mâncare pe care îl întâlneşti în toate oraşele americane şi în plus, un vag miros de gunoi, specific New York-ului.

În altă ordine de idei, stăm la nişte prieteni pe insula Roosevelt, în mijlocul lui East River. E la o staţie de metrou de Manhattan.

Queens pozat de pe insula Roosevelt:

Manhattan pozat de pe Roosevelt Island:

Manhattan Midtown East, Lexington Avenue:

Manhattan Midtown East, Lexington Avenue:

Scurtă aducere la zi

2009-04-28T05:06:00.000-07:00

English version

Asta e, am fost o blogăriţă rea. N-am mai postat nimic de mult, dar raportez că sunt bine, sănătoasă. Încă citesc din blogurile mele favorite când am câteva minute libere, dar nu prea mai apuc să comentez. Sigur că eu sunt în primul rând de vină pentru lenea mea, dar tot de vină mai e şi ea, cea care e de vină pentru toate care ni se întâmplă, şi anume ţărişoara mea pe nume România :) Cei care mă cunosc personal ştiu deja de ce am dispărut vreme de un an de pe web. Eu şi Cristi ne-am mutat înapoi în România unde a trebuit să punem pe picioare o casă, aşa că

m-am ocupat de activităţi de genul sunat de 10 ori la compania de cablu ca să fiu sigură că vin să ne instaleze în fine cablu, la numai o lună după ce am semnat contractul cu ei şi după 4 programări la care nu a apărut nimeni. Asta e viaţa într-o ţară de origine latină. Cine mai are timp de scris pe blog în condiţiile astea? E drept că şi viaţa noastră socială s-a accelerat simţitor de când ne-am întors în România, o altă caracteristică a vieţii într-o ţară de sorginte latină, o caracteristică placută de data asta. În România poţi întotdeauna conta să găseşti pe cineva gata să iasă în oraş la o bere chit că e marţi seara şi a doua zi urmează mersul la slujbă. Deasemenea viaţa mea culturală s-a îmbunătăţit simţitor şi mi-a micşorat din timpul petrecut la calculator. Bucureştiul devine din ce în ce mai cosmopolit şi sunt suficiente activităţi culturale să ai de unde alege şi să te ţină ocupat toată ziua. Unul dintre lucrurile de care mă bucur e că am început să merg din nou la teatru.

Am călătorit un pic în ultimul an, dar nu atât de mult pe cât aş fi vrut. Cauzele au fost multiple, una din ele fiind operaţia la genunchi a lui Cristi. Dar nu mă plâng, pot spune că pentru mine una viaţa e frumoasă.

Poze grămadă

2008-02-05T10:26:00.001-08:00

English version

M-am decis ca în zilele în care n-aş posta nimic, pentru că n-am avut timp să scriu, să postez măcar poze din locurile pe care le-am vizitat. Poze am o tonă. Îmi place să fotografiez; sunt o fotografă amatoare, nici pe departe o expertă dar îmi place să fac poze când călătoresc. Câteodată sunt una dintre cei etichetaţi de prieteni drept "japoneza la lucru", dintre cei care văd un loc prin obiectivul aparatului dar pur şi simplu nu mă pot abţine să nu fac poze. Ideal mi-ar place să captez în fotografiile mele esenţa unui loc, ca atunci când cineva se uită la poze să-şi zică de exemplu "pot să simt atmosfera Parisului când văd pozele astea". Nu prea îmi reuşeşte, de cele mai multe ori pozele mele sunt pur şi simplu o colecţie draguţă de fotografii din locurile pe unde am fost. Iniţial m-am gândit că aş putea să încerc să public o poză pe zi, dar cum mă cunosc foarte bine, ştiu că n-o să mă ţin de un plan atât de strict aşa că o să încerc doar să postez cât de des pot. Am poze să-mi ajungă până în mileniul următor.

Pentru că plecăm în Argentina vineri, m-am gândit să încep cu poze pe care le-am făcut în Argentina în prima excursie din februarie 2006. Pozele de mai jos sunt de la un spectacol de tango de la Cafe Tortoni, o cafenea faimoasă de pe Avenida de Mayo din Buenos Aires. Cafeneaua datează din 1858, şi se află într-o clădire impozantă în stil fraţuzesc de sfârşit de secol XIX.

La mulți ani oameni buni!

2008-01-04T05:03:00.000-08:00

English version

Poze de la ninsoarea de ieri din București:

Călătoriile și sentimentul de securitate

2007-04-22T05:11:00.000-07:00

English version

A trecut și Paștele și ca urmare am un kilogram și jumătate în plus. Am mers în vizită pe la familion, așa cum facem de fiecare dată când revenim în România. Am ieșit și cu prietenii și eu m-am plimbat prin oraș să văd ce mai e nou. Băsescu a fost suspendat din funcția de președinte.

Duminică am plecat spre Israel într-o vacanta de două săptămâni. Am mai fost în Israel în octombrie 2005 și mi-a plăcut. Israel e (după cum am găsit un comentariu pe web) "o țară mică cu atracții turistice mari". Dat fiindcă am crescut în comunism nu sunt o persoană religioasă. Merg la biserică doar o dată pe an și nu citesc Biblia. Cu toate astea chiar și cineva ca mine simte ceva când ajunge la Nazareth, sau la râul Iordan. E ca și cum ai respira istoria, veche sau nouă, n-are importanță.

Când spun cuiva din Romania că plecam în Israel în vacanța, primesc de fiecare dată ca răspuns "Și nu vă e frică?" Aceeași întrebare am primit-o și în 2002 când am venit la București să ne luăm greencardul. "Nu vă e frică să mergeți în America?" (asta era din cauza lui 11 septembrie). "Locuiesc deja acolo, doar că până acum aveam viză de lucru. Nu se va schimba nimic." Acum doi ani am primit un email de la un elvețian care voia să vină în vacanța în România. Dat fiind că la știri auzea numai de rău despre România, omul era speriat. M-a întrebat dacă să-și cumpere un spray paralizant. L-am liniștit, cel mai probabil că n-o să i se întâmple nimic. După ce a venit în vacanță și s-a simțit foarte bine, râdea și el când își amintea cât de speriat a fost. La fel s-a întâmplat când am mers în Argentina, câțiva dintre prietenii nostri și-au exprimat mirarea la curajul nostru de a merge într-o țară din America de Sud. Imaginea dată de mass media despre un anume loc nu reflectă întotdeauna adevărul iar frica și sentimentul de insecuritate își au de multe ori rădăcina în ignoranța noastră privind locul respectiv. Vorbind serios, există vreun loc în lumea contemporană în care să fim în completă siguranță? Eu cred că nu. Mulți cred că locul cel mai sigur din lume e acasă, dar e asta întotdeuna adevărat? Se aștepta cineva să se întâmple ce s-a întâmplat la Virginia Tech acum câteva zile? Am prieteni care au susținut interviuri pentru posturi de profesor acolo. Una dintre victime a fost profesorul Liviu Librescu, evreu născut în România, care a supraviețuit unui lagăr de muncă în Transnistria și regimului comunist din România ca să-și găsească sfârșitul în locul unde probabil se simțea cel mai în siguranță. Din păcate nu suntem niciodată la adăpost de actele de violență la întâmplare, și tot din păcate asta e o realitate a zilelor noastre cu care trebuie să trăim.

Concluzia postului meu este să nu vă fie frică să călătoriți. Sigur că nu încurajez călătoriile în zonele de conflict armat. Și mie îmi e un pic frică când călătoresc într-o țară cu o istorie violentă ca Israel. Dar în general, credința mea e că marea majoritate a oamenilor vrea să trăiască în liniște și pace.

Câteva poze din vizita anterioară în Israel:

Acra

Muntele Golan

Râul Iordan, locul unde Isus a fost botezat (complet cu magazin de suveniruri)

Marea Galileei

Nazareth, Grota Fecioarei Maria, înăuntrul Bisericii Bunei Vestiri (se crede că pe aceste locuri Fecioara Maria a fost anunțată de către înger că va deveni mamă)

Grădinile Baha'i, Haifa

Grota lui Ilie, Haifa

O sticlă de Coca Cola

Marea Moartă

Noi plutind la Marea Moartă

În avion

2007-04-06T11:54:00.000-07:00

English version

Ce e de făcut când ai de mers 12 ore cu avionul și ai cu tine un aparat de fotografiat proaspăt achiziționat? Pentru început vreo 30 de poze cu aripa avionului, urmate de 10 poze cu scaunul și cartea de citit, portrete lui Cristinuțu, Amsterdam văzut din avion etc. Mai aveam puțin și-mi fotografiam șireturile.

Aripa avionului:

Cartea de citit:

Aterizarea în Amsterdam:

Aeroportul Schipol

Destinație finală, București:

Apă şi foc

2007-03-26T22:19:00.000-07:00

English version

Hawai'i, Insula Mare, ziua a 5a. Ziua a 5a a fost cea mai plină de evenimente şi cea mai lungă: am plecat dimineaţa devreme de la hotel şi ne-am întors după miezul nopţii. Înainte de plecare m-am uitat pe internet la vreme şi am văzut că şansele de ploaie erau de 50% dar cum mai aveam doar două zile până la plecare şi voiam să mai încercăm o dată să vedem vulcanul ne-am hotărât să mergem. Şi am avut noroc, fiindcă a fost mai bine decât cu două zile în urmă. De data asta am reuşit să vedem cascadele de pe drumul spre Hilo şi ploaia chiar s-a limitat la variante "scurte si pe alocuri". Prima oprire a fost la cascada Umauma, o cascadă frumoasă în mai multe trepte, pentru care a trebuit să plătim o taxă de intrare fiindcă drumul de acces era proprietatea unei grădini botanice. Se pare că nimic nu e gratis în paradis :) Am admirat cascada, ne-am plimbat puţin prin gradina botanică şi trebuie să recunosc că mi-a placut foarte mult, îşi merita banii. Grădina era plină de plante exotice, multe pe care nu le mai văzusem înainte si altele pe care credeam că le ştiu, dar aici arătau altfel. Când am plătit intrarea am observat că lângă casa de marcat erau nişte sprayuri contra ţânţarilor dar le-am ignorat. Evident că am ajuns să regretăm decizia câteva minute mai târziu când intrasem destul de adânc pe cărare cât sa ne fie lene să ne întoarcem şi-am fost asaltaţi de ţânţari din toate părţile. Aşa că am ieşit din grădina botanică în ritm de breakdance, încercând să scăpăm de ţânţarii care-şi serveau prănzul din membrele noastre. Cam târziu, m-a ţinut scărpinatul până la următoarea oprire, la alte cascade Akaka si Kahuna. Era a treia oară că ne opream la cascadele astea, primele două dăţi nefiind în stare să ne dăm jos din maşină din cauza ploii. De data asta am avut mai mult noroc. Ca să ajungem la cascade am mers pe o cărare prin pădurea tropicală. Cu atâta ploaie, toată vegetaţia era "în floare" ca să zic aşa, adică abundentă şi de un verde aprins, sănătos.

După Akaka şi Kahuna Cristi a hotărât că am văzut destule cascade pe ziua respectivă şi am pornit-o spre vulcanul Kilauea. Ne-am oprit la oficiul turistic să întrebăm unde putem vedea lava (toate parcurile naţionale din SUA au un centru turistic unde poţi afla informaţii despre parc). După centrul turistic ne-am oprit la câteva cratere şi-am făcut nişte trasee scurte şi vreo 100 de poze. Şansele de 50% ploaie se traduceau aici printr-o ploaie măruntă. Mi-a plăcut peisajul arid, lipsit de viaţă, pământul negru şi fumegând; la unul din cratere am văzut şi o urmă de curcubeu. Cam cu o oră înainte de apusul soarelui am condus până la capătul unui drum numit "drumul lanţului de cratere", am parcat şi am luat-o pe jos. Am trecut pe lângă multe semne care ne avertizau cât de periculos e locul în care ne aflam (modalitatea parcului să se spele pe mâini de eventualele procese). Drumul pavat s-a terminat şi am continuat traseul pe câmpul de lavă. Personalul parcului marcase două trasee pe lavă cu nişte triunghiuri galbene de plastic. Primul traseu era foarte scurt şi se oprea la un loc de belvedere de unde dacă aveai ochii buni puteai vedea lava curgând în ocean. Ne-am hotărât să mergem mai departe şi am luat-o pe celalalt traseu, continuând şi după ce se termina marcajul. La un moment dat am dat de o veche bucată de drum, inclusiv de un semn cu "Nu Parcaţi" care era prins în mijlocul lavei. Am mers mai departe pe câmpul de lavă până când s-a întunecat de tot, moment în care ne-am hotărît să ne întoarcem. Din locul în care eram se vedeau multe râuri de lavă strălucind în noapte. Arăta foarte impresionant aşa că am stat puţin şi ne-am uitat. Pe urmă ne-am mai chinuit un pic genunchii (nu e chiar uşor să mergi pe lavă prin întuneric), ne-am întors la maşină, am cinat la hotelul din parc si am plecat spre hotel. Personalul restaurantului a fost la înalţime; mai întâi ne-au zis că trebuie să aşteptăm o jumătate de oră pentru o masă, dar când au auzit la ce hotel stăm şi că avem de condus 3 ore până acolo ne-au aşezat la masa imediat.

Cascada Umauma

La gradina botanică

La cascada Akaka

Kilauea Volcano

Un loc de refugiu

2007-03-22T19:34:00.001-07:00

English version

Hawaii, Insula Mare, ziua a 4a. În a patra zi de vacanţă Cristi s-a răsculat şi a cerut să mergem la snorkeling după cum îi promisesem din San Francisco (am găsit pe web că traducerea la snorkeling ar fi "scufundare de suprafaţă" sau "scufundare cu tub de respirat"). Frunzărind ghidul de călătorie după un loc bun de snorkeling am aflat că unul din locurile recomandate de autori era foarte aproape de un vechi templu hawaian, Pu'uhonua o Honaunau. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri dintr-o lovitură, vedem templul şi pe urmă mergem la snorkeling. Am trecut din nou pe lângă câmpurile de lavă stropite cu pietre albe, pe lângă aeroport şi orăşelul Kailua, continuând să mergem sud până când am ieşit de pe autostradă pe un drum care cobora spre ocean. Pu'uhonua o Honaunau se traduce ca locul de refugiu la Honaunau şi în trecut avea rolul de a spăla păcatele celor care încalcau legea. În vechime societatea hawaiană era guvernată de un sistem de legi foarte strict numit kapu conform căruia oamenii puteau fi acuzaţi de crime şi executaţi pentru cauze diverse dintre care unele ridicole cum ar fi "umbra vinovatului a căzut peste persoana şefului", "vinovatul a mers pe aceeaşi cărare cu şeful" sau "vinovatul a mâncat în prezenţa unei persoane de sex opus" (se mai plânge careva că trăieşte în România anului 2007?). Oamenii credeau că astfel de încălcări ale legii aduceau mânia zeilor şi cu ea foametea, erupţiile vulcanice, valuri uriaşe şi cutremure, aşa că vinovatul era omorât rapid pentru a îndepărta furia cerească. Singura şansă pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de astfel de crime era să ajungă la locul de refugiu, unde preoţii puteau conduce ceremonii care să-i absolve de păcate şi astfel se puteau întoarce la casele lor. Acuzaţiilor nu le era uşor să ajungă în locul de refugiu, fiindcă acesta se găsea chiar lângă palatul regelui, un loc plin de gărzi şi războinici. Astăzi Pu'uhonua o Honaunau e un parc naţional atât de liniştit şi frumos întreţinut că îşi merită numele de loc de refugiu. Ne-am plimbat un pic prin parc, printre palmierii slăbănogi şi reconstrucţiile unor colibe hawaiene, pe lângă zidul care separa locul de refugiu de domeniul regal şi pe lângă un templu din stuf, tot o reconstrucţie a unui templu vechi care obişnuia să adăpostească oasele a 32 de conducători. În mijlocul parcului plaja unui golf mic era plină de broaşte ţestoase care se încălzeau la soare. Am mers pe lavă până la ocean, încercând să găsim peşti în ochiurile de apă formate în golurile din lavă după care ne-am dus la snorkeling pe o plajă chiar la nord de locul de refugiu. Ghidul avea dreptate, locul era foarte bun pentru snorkeling, plin de peşti şi ţestoase. Pe drumul spre casă am mai făcut o oprire, la biserica pictată St. Benedict, o biserică catolică micuţă ai cărui pereţi au fost pictaţi cu scene biblice de către un preot venit tocmai din Belgia în 1899.

Ploaie în luna lui Marte

2007-03-09T19:05:00.001-08:00

English version

Insula Mare, Hawai'i, Ziua a 3a. Toate cele trei insule hawaiene pe care am fost până acum au un lucru în comun, şi anume partea de vest a insulei e uscată şi însorită mai tot timpul în timp ce partea estică a insulei e ...aaa... în ghidul meu de călătorie scrie "verde" dar o să fac eu traducerea, în acest context "verde" înseamnă ploioasă. În Hawai'i diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă nu sunt mari (aici iarna e ca vara ca să-l parafrazez pe domnul preşedinte), dar iarna plouă mai mult, mai ales pe partea estică a insulei. Aşa că pentru cazare am ales un hotel pe partea vestică a insulei, deşi vulcanul pe care voiam să-l vedem e situat exact în partea opusă. Înteleg că ploia e bună la multe, dar nu în vacanţă. În a treia zi ne-am gândit să aruncam un ochi şi în această zonă verde. La starea vremii anunţaseră ceva în genul "ploi scurte pe alocuri" şi m-am gândit ca românu' că "merge şi aşa" :) dar cred că meteorologii din Hawaii au un simţ al umorului foarte dezvoltat fiindcă la faţa locului s-a dovedit că nu erau ploi scurte ci mai degrabă ploua încontinuu, şi nu era pe alocuri ci mai degrabă peste tot. Mai târziu am aflat că starea vremii e privită de localnici ca un fel de banc bun, fiindcă de fapt anunţul sună la fel în tot timpul anului. Până la urmă, ca să rezum ziua, am condus zeci de kilometri prin ploaie şi ici şi colo am încercat să ne dăm jos din maşină şi să vedem câte ceva. Din păcate în majoritatea locurilor ploua aşa de tare că era imposibil să vezi ceva prin cortinele de apă. Am mers pâna la vulcan sperând că se va opri cândva şi ploaia, dar la vulcan pe lângă ploaie mai era şi ceată aşa că am pornit-o înapoi. Pe drumul de întoarcere, printr-o minune, s-a oprit ploaia vreme de vreo 20 de minute aşa că ne-am dat jos din maşină să vedem două cascade, Pe'epe'e şi Rainbow. După care ploaia a pornit din nou. Ne-am întors pe partea vestică la timp ca să prindem ultimele raze de soare.

Insula Mare, Hawai'i - Ziua a 2a

2007-03-07T11:53:00.001-08:00

English version

Îmi făcusem planuri mari pentru a doua zi în Hawaii, dar a trebuit să le modific din cauza vremii. Iniţial voiam să facem un traseu de 6 kilometri dar când ne-am îndreptat spre punctul de pornire al urcuşului a început să plouă şi s-a aşternut ceaţa, aşa că am întors maşina şi am luat-o spre nord-vestul insulei. Şoseaua a început să urce şi în câteva mile a ajuns la 900m altitudine, care pentru noi înseamnă ceva ca Sinaia, adică brazi, dar în jurul nostru era numai câmpie şi din loc în loc nişte cactuşi. Am trecut prin câteva oraşele (deşi cred că sate ar fi descrierea mai potrivită la mărimea lor) şi ne-am oprit la valea Pololu. Din punctul unde ne aflam se vedea o plajă mică cu nisip negru înconjurată de stânci înalte care se terminau vertical chiar la marginea apei. Cred că faptul că locuim în nordul Californiei m-a răsfăţat un pic fiindcă deşi mi s-a părut frumoasă priveliştea, n-am găsit-o atât de deosebită pe cât era descrisă în ghidul de călătorie pe care îl aveam cu mine. Am mai văzut multe văi ca Pololu în California, pe autostrada 1 între San Francisco şi Monterey, ce e drept nu cu nisip negru . Am coborât în vale, şi când ne-am apropiat de plajă a început să miroasă oribil. Destul de repede am descoperit şi sursa mirosului, o vacă moartă, plină de muşte. Cum o fi ajuns acolo habar n-am. Dacă ar fi fost lângă stânci m-aş fi gândit că a căzut, dar vaca era chiar în mijlocul plajei. Cine ştie, poate a adus-o apa de altundeva. Plaja era plină de pietre, bolovani mari şi mici şi ici şi colo nisip negru, foste pietre vulcanice pe care oceanul le măcinase. Ne-am plimbat un pic pe plajă, am făcut poze şi ne-am hotărât să ne întoarcem. La un moment dat Cristi îmi povestea că a citit un articol despre cum produc plantele metan şi eram aşa de prinsă de subiect şi mintea îmi era în toate parţile (printre altele mă gândeam cum să ocolesc vaca pe cât mai departe fiindcă mirosea ca naiba), că nu m-am uitat unde calc şi m-am trezit pe jos. Din fericire nu mi-am rupt nimic, spre dezamăgirea lui Cristi care se şi visa stând la plajă următoarele zile :)) M-am ales doar cu o bubă mare în genunchi din care curgea sânge. Chestia asta m-a fascinat foarte tare, cred că n-am mai căzut aşa de vreo 10 ani, drept care tot drumul înapoi pe cărare l-am petrecut descântând buba (cred că devin cam ipohondră).

Am luat iar maşina şi am pornit la drum, următoarea oprire fiind în Kapa'au unde am făcut o poză cu statuia lui Kamehameha cel Mare, probabil cel mai mare rege hawaian, cel are a cucerit, pardon, "unificat" toate insulele. De aici am vrut să mergem să vedem un heiau - un templu hawaian - dar nici aici n-am avut noroc. Drumul era nepavat şi plin de gropi pline la rândul lor de noroi şi ne-a fost frică că rămânem cu maşina-n drum. Maşina pe care o închiriasem era destul de înaltă, dar şi gropile erau adânci. Ne-am întors la hotel şi fiindcă mai era ceva lumină afară ne-am plimbat în jurul unor bazine de peşti de la hotelul Mauna Lani. După plimbare ne-am dus să luăm masa pe malul mării, să vedem din nou apusul soarelui.

Hawai'i - A treia oară, dar altfel

2007-03-01T01:48:00.000-08:00

English version

Mulţi dintre prietenii mei ştiu deja - nu e nici un secret la mijloc - că nu mă omor după mersul la plajă. N-aş merge atât de departe încăt să zic că urăsc să merg la mare, de fapt merg benevol la plajă de câteva ori pe an. Atâta doar că dacă am de ales prefer să merg la munte mai degrabă decât la mare. Cristi, bineînţeles, adoră să meargă la mare. De obicei negociem o zi de plajă contra un traseu la munte, ceea ce ne avantajează pe amândoi pentru că până la urmă mergem în ambele locuri.

S-ar putea zice că suntem norocoşi că locuim în California mare parte din an pentru că California are şi plaje şi munţi la numai câteva ore distanţă. Singurul neajuns e că în nordul Californiei nu se poate intra în apă fără un costum special şi ceva curaj. În fapt, în cei şase ani de locuit în California am reuşit să înot în ocean o singură dată; s-a întâmplat la Santa Cruz, două ore de condus la sud de San Francisco. Înotat vorba vine, pentru că nu prea îmi simţeam picioarele din cauza apei prea reci. Probabil că la bătrâneţe va trebui să plătesc pentru această distracţie ;) Aşa că am reuşit să găsim un alt loc, la 5-8 ore distanţă de San Francisco care are şi plaje şi munţi şi unde putem înota fără să ne congelăm. Prima călătorie în Hawai'i n-a fost plănuită prea mult. Cum nu mă omor după mersul la plajă, n-aş fi ales să mergem în Hawai'i, despre care nu ştiam multe, iar cât ştiam era legat de imaginea unor plaje, ce-i drept plaje cu palmieri. Mai aveam 5 zile de vacanţă din cele 15 zile de vacanţă pe an pe care compania ni le oferea cu generozitate, zile pe care politica companiei le făcea dispărute la încheierea anului. Cum încă mai aşteptam după viza de muncă nu puteam ieşi din America, documentul pe care îl aveam fiind valabil pentru muncă dar nu şi pentru călătorie (de fapt puteam ieşi din America dar nu mă puteam întoarce). Aşa că în momentul când am aflat că nişte prieteni se duceau la o conferinţă în Kauai ne-am hotărît să mergem cu ei. Asta s-a întâmplat în decembrie 2001. M-am apucat să citesc despre Hawai'i şi am aflat ca sunt mult mai multe de făcut pe insule decât stat la plajă. Vacanţa în Kauai a fost super, aşa că ne-am reîntors în Maui în aprilie 2005. De data asta am încercat ceva nou, "snorkeling" şi a început să-mi placă la plajă. După Maui am vorbit cu Cristi că cel mai probabil n-o să ne reîntoarcem în Hawai'i. Am venit, am văzut, mai sunt multe alte locuri care merită vizitate pe lumea asta. Dar pe urmă m-am gândit că mi-ar placea să văd Parcul National al Vulcanilor aşa că după tratative cu Cristi am decis să venim iar în Hawaii, de data asta pe Insula Mare.

Aşa că duminică dimineaţă am luat avionul din San Francisco spre Kona, Insula Mare. La aterizare am avut prima surpriză. Aeroportul e construit în mijlocul unui câmp de lavă, rămăşiţele unei erupţii din 1800. Autostrada Regina Ka'ahumanu, pe care am mers ca să ajungem la hotel, străbate si ea imensul câmp de lavă neagră, stropit ici şi colo cu grafitti din pietre albe cu inscripţii ca "Brandon o iubeşte pe Jenny". Am ajuns la hotel pe la 5 după-amiază şi cum nu mai era mult timp până la căderea întunericului ne-am găsit un loc pe o terasă pe plajă şi ne-am uitat la apus, bând Mai Tai-uri (altă descoperire din Maui). Fiind a treia oară în Hawaii peisajul insulei ne pare familiar; cu toate astea sunt unele mici diferenţe - şi probabil ca vom descoperi şi altele. Voi mai scrie despre Insula Mare în zilele următoare.

Imaginea lavei la aterizare

Apusul pe plajă

Ziua Preşedinţilor

2007-02-15T00:17:00.000-08:00

English version

Lunea viitoare America sărbătoreşte Ziua Preşedinţilor, una dintre cele 10 sărbători federale anuale. De data asta vom sta acasă, un lucru neobişnuit dacă e să ne luăm după ultimii ani. În astfel de ocazii lunea este liberă, iar un weekend de 3 zile însemna o ocazie să mergem într-o excursie mai lungă, la cel puţin 200 de mile distanţă de casă. Să luam ca exemplu ultimii 4 ani. De Ziua Preşedinţilor 2003 am mers în Death Valley, un parc naţional la sud-est de San Francisco. Ne-am decis să mergem în ultimul moment, aşa că n-am mai găsit cazare nici în parc, nici în apropierea lui. Singura cameră rămasă liberă pe o rază de 60 de km s-a dovedit să fie o cameră de fumători la un motel din Beatty, Nevada. Noi nu fumăm, dar dat fiindcă am crescut în România suntem destul de toleranţi la fum (chit că 10 ani de America ne-au redus din toleranţă). Dar camera asta s-a dovedit peste puterea noastră. Toate lucrurile din cameră erau impregnate cu un miros greu de tutun, incluzând noptierele, lămpile, cearceafurile, baia, până şi telecomanda de la tv duhnea a fum. Dar am suportat totul cu stoicism mai ales că ducându-mă până la recepţie am observat că în decurs de 5 minute au intrat cel puţin 10 oameni să întrebe dacă mai sunt camere libere. Cel puţin noi aveam unde dormi în noaptea respectivă.

În 2004 ne-am dus să vizităm nişte prieteni în Long Beach lângă Los Angeles. Prietenii noştri urmau să plece într-o călătorie mai lungă şi fiind ocupaţi cu pregătirile n-am apucat să-i vedem mai deloc. Nu era prima noastră vizită în Los Angeles, dar în toate excursiile precedente stătusem cu prietenii şi nu apucasem să vedem părţile turistice ale Los Angelesului. Aşa că Ziua Preşedinţilor 2004 am petrecut-o pe Bulevardul Hollywood, la Teatrul Chinezesc al lui Mann şi pe Mulholland Drive. Ce-mi amintesc cel mai bine din Los Angeles e că indiferent ce voiam să facem ajungeam în cele din urmă în maşina pe autostradă, aşteptând în trafic. Los Angelesul mi-a rămas în minte ca o junglă de asfalt continuă, şerpuind printr-o suburbie continuă.

Ziua Preşedintilor 2005 ne-a găsit în parcul naţional Joshua Tree. A plouat mult dar ne-am descurcat să facem câteva trasee şi să fotografiem cactuşi. În a doua zi ni s-a stricat maşina şi a trebuit să ne întoarcem în San Francisco conducând cu 40-50 de mile la oră pe o autostradă pe care limita minimă de viteză era 70. Ne-a luat 9 ore să ajungem acasă.

Iar anul trecut Ziua Presedinţilor ne-a prins în Patagonia, la gheţarul Perito Moreno. Excursia în Argentina a fost una de care întotdeauna o să-mi aduc aminte (poate o să mai scriu despre asta).

Anul ăsta stăm acasă.

O cameră cu vedere

2007-01-22T16:54:00.001-08:00

English version

Ne-am întors în California marţea trecută. De data asta călătoria cu avionul a părut mai scurtă şi parcă nu la fel de obositoare ca de obicei. Poate şi pentru că am dormit mare parte din drum. La fel ca în Bucureştiul pe care l-am lăsat în urmă, am găsit San Francisco foarte însorit. De obicei în ianuarie plouă foarte mult, dar nu şi zilele astea. Când am intrat în apartament mi-am dat seama ce mi-a lipsit cel mai mult cât am fost plecată: priveliştea de la fereastra din sufragerie.

Ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum cu vreo 4 ani in urmă. Am venit să-l vizităm noaptea, după o zi lungă de muncă. Ştiam din anunţ că apartamentul are vedere dar nu-mi aduc aminte să o fi observat în acea primă vizită. Asta se întâmpla în 2002 când economia mergea foarte rău şi în fiecare zi auzeam la radio cum o altă companie de software dă afară 10000 de oameni. Ceea ce conta era că noul apartament ne ajuta să economisim $400/lună precum şi faptul că apartamentul era - şi este - protejat de o lege care nu permite propietarului să ridice chiria cu mai mult de 3% pe an. Aşa că am decis să ne mutăm. În ziua mutării am rămas amândoi uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea din sufragerie. Ne-am întrebat cât de obosiţi trebuie să fi fost prima oară când am văzut apartamentul ca să ne scape aşa ceva. E primul lucru care sare-n ochi când intri în cameră. Iar noaptea când se aprind luminile în centru priveliştea e la fel de spectaculoasă. Mi-e dragă imaginea asta. De fiecare dată când sunt tristă e de ajuns să mă uit pe geam ca să mă simt mai bine. Şi de fiecare dată când mă uit pe geam descopăr noi detalii pe care mă întreb cum de nu le-am observat înainte. O să-mi lipsească când ne vom muta înapoi în România.

Papanaşi cu smântână

2007-01-09T06:02:00.000-08:00

English version

Şi fiindcă tot am vorbit despre mâncare, să rămânem în aceeaşi sferă de discuţii. Priviţi cu ce m-am delectat eu acum două seri la Carul cu bere.

Să vă servesc cu ceva?

2007-01-03T02:14:00.000-08:00

English version

Mi-a venit o idee nouă de afaceri şi anume să produc tricouri şi abţibilduri cu imprimeul "Am supravieţuit sărbătorilor de iarnă în România". Treabă serioasă sărbătorile, nu glumă. N-am văzut atâta mâncare în viaţa mea. Românilor le place să mănânce mult de sărbători, mai ales după o lună de postit. Vorbind cu un tip care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în Franţa l-am găsit plin de uimire: "Vii aici şi oameni ţi se par săraci, toată lumea se plânge. Eşti invitat undeva la prânz sau cină şi ţi se întinde o masă ca la nuntă. N-am văzut atâta mâncare nicăieri, poate doar în America". Aşa e obiceiul în România. Oamenilor le place să-şi îmbuibe oaspeţii până când aceştia aproape pleznesc. Iar de sărbători e şi mai rau. În fiecare familie se pregătesc bucatele tradiţionale. Eşti invitat în 10 locuri în trei zile şi în fiecare casă trebuie să guşti din ce s-a gătit pentru ocazie. Cum intri pe uşă eşti întrebat "Să vă servesc cu ceva?" şi indiferent de răspuns ţi se întinde o masă pe care trebuie s-o onorezi deşi abia te-ai ridicat de la masă acum două ore. În final mănânci mult mai mult decât îţi propusesei, şi trebuie s-o faci altfel se supără gazda. Nimic nu e aruncat, totul trebuie ingurgitat :) Aşa că m-am conformat şi am mâncat până când am simţit că nu mai pot. Pentru mine a fost o ocazie specială, pentru că în California nu gătesc sarmale sau alte mâncăruri tradiţionale, iar sărbătorile au fost o ocazie să gust dintr-o mulţime de bunătăţi. Probabil va trebui să ţin cură de slăbire când ajung în California.

Nişte poze cu mâncăruri tradiţionale

Sarmale cu mămăligă

Ţuică

Vin proaspăt făcut de tatăl lui Cristi

Murături

În încheiere, cozonac

Despre cum a furat UE Crăciunul :)

2006-12-20T03:04:00.000-08:00

English version

Decoraţiile de Crăciun din centrul Bucureştiului sunt anul acesta în albastru, alb şi galben. Mai ales albastru. Prima oară când le-am văzut m-am întrebat, fără să mă gândesc prea mult, de ce or fi albastre? Culorile Crăciunului sunt roşu şi verde. Anul trecut luminile de Crăciun de pe Magheru erau în majoritate albe iar acum doi ani au fost tot albe şi albastre. Are primăria capitalei o obsesie cu alb şi albastru? Frate-miu mi-a zis că anul acesta luminile sunt albastre pentru a sărbătorii intrarea României în UE care va avea loc la 1 ianuarie 2007. În concluzie anul acesta există un motiv pentru culoarea albastră. După ce am primit informaţia cu UE m-am uitat mai atent la lumini şi am observat că parte din decoraţiuni sunt nişte cercuri galbene făcute din stele asemănătoare cu sigla UE.

Da, e adevărat. Romania va intra în Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007. Nu e locul meu să comentez dacă Romania e pregatită pentru acest pas sau nu. Au facut-o alţii în locul meu, aderarea la UE fiind un subiect care a fost dezbătut pe larg în mass media românească şi internaţională. Ce-mi doresc eu e ca aderarea să ne aducă mai multă stabilitate politică, presiune pentru accelerarea reformelor, mai multe investiţii străine şi, deşi nu îndrăznesc să sper, o reducere a corupţiei care s-a instaurat în România după căderea comunismului în 1989. Îmi dau seama că toate aceste dorinţe sunt chestiuni de lungă durată şi că s-ar putea să nu vedem schimbări semnificative mulţi ani de acum încolo, poate cu excepţia unei libertăţi de mişcare mai mare şi posibilitatea de a face comerţ mai uşor cu Europa de vest. Cred că obiectivul final, cu excepţia stabilităţii politice care pentru mine va fi cea mai importantă realizare, e creşterea economică a României şi îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru românul de rând.

Decoraţiile de Crăciun de anul acesta

Decoraţiile de Crăciun de anul trecut

Decoraţiile de Crăciun de acum doi ani

În apărarea SFMOMA

2006-12-07T02:57:00.001-08:00

English version

Urmând un link de pe un forum de arhitectură am găsit un articol la Forbes despre cele mai urâte cladiri din lume. Articolul descrie cum a fost alcătuită lista şi ce criteriu a fost luat în considerare când s-au ales "câştigătorii", şi anume preţul uriaş al construcţiei ca să se obţină în final o clădire urâta. Am fost surprinsă să văd că pe listă se gaseşte la loc de frunte şi clădirea Muzeului de artă modernă din San Francisco. E drept că majoritatea clădirilor de pe listă erau chiar urâte de-a dreptul, dar mi se pare că nominalizarea lui SFMOMA e nemeritată. Argumentul lor e că "clădirea în sine nu e neapărat urâtă. Dar arhitectura clădirii e nepotrivită pentru un muzeu pentru că solicită prea multă atenţie pentru sine şi fură din atenţia cuvenită artei expusă înauntrul construcţiei. E un exemplu clasic de clădire de autor şi am vrea să ştim cine vrea să vadă artă într-o clădire ca asta?", un argument care mie mi se pare un pic cam forţat, cam tras de păr. Pe mine de exemplu nu mă deranjează să văd artă într-o clădire cu o arhitectură deosebită. În plus, cu excepţia luminatorului cetral care a fost folosit de arhitectul elveţian Mario Botta ca să obţină un efect mai dramatic în atrium, nu se simte influentă clădirii când eşti înăuntru. Sălile de expoziţie sunt tot camere rectangulare ca în orice alt muzeu deci arhitectura clădirii nu mai fură din atenţia privitorului. Ca să nu mai vorbim de faptul că acest argument ar putea fi folosit pentru multe alte clădiri celebre, ca muzeele Guggenheim din NY sau Bilbao sau Centrul George Pompidou din Paris.

Cavalerii purpurii

2006-11-10T14:29:00.000-08:00

English version

Câtiva prieteni mi-au scris să mă întrebe de ce n-am mai postat nimic pe blog de aşa de mult timp. Se pare că pâna la urma cineva chiar citea tâmpeniile înşirate de mine. Motivul pe care l-am invocat faţă de prieteni a fost că n-am avut timp. Adevaratul motiv e că sunt o mare leneşa şi am nevoie de mai multa disciplină. Promit să fiu cuminte şi să scriu mai des de acum înainte.

Înapoi la Cavalerii Purpurii. Stăm de 10 ani în US dar niciodată n-am devenit interesată în sporturile americane. N-am urmărit niciodată un meci de baseball deşi am locuit în New Jersey şi San Francisco două locuri în care baseball-ul e foarte popular. La baschet m-am uitat vreo doi ani, pe vremea când lucram în Sacramento şi Sacramento Kings erau subiectul de discuţie standard la masa de prânz. Când am terminat cu slujba din Sacramento am uitat şi de baschet. Fotbal american am urmărit doar de două ori în 10 ani. Prima dată am văzut istoricul meci de Super Bowl de acum câţiva ani cu "defectul de garderobă" al lui Janet Jackson. Iar a doua oară a fost aseară când am urmărit ultima jumătate de oră din meciul Louisville-Rutgers. Pentru cei care nu ştiu, la venirea în US am studiat vreme de 4 ani la universitatea Rutgers în New Jersey. Echipa lor de fotbal american se numeşte Scarlet Knights egal Cavalerii Purpurii iar conform tradiţiei americane dacă ai urmat o şcoală atunci musai trebuie să ţii şi cu echipa de fotbal a universităţii respective. Se întâmpla ca din când în când să port câte un tricou cu inscripţia Rutgers la serviciu şi imediat mă oprea cineva să mă întrebe "Ţii cu Cavalerii purpurii?" "Nu, mie îmi place fotbalul european" obişnuiam să răspund. Ce-mi amintesc din anii de la Rutgers e că virgulă Cavalerii pierdeau aproape fiecare meci. De asemenea îmi amintesc că de câte ori jucau acasă se bloca întreg campusul şi trebuia să fac ocoluri nenumărate ca să ajung la apartamentul nostru din campus. Săptamâna trecută un prieten ne-a întrebat dacă urmărim meciurile cu Rutgers. Ce rost are? am răspuns, oricum pierd întotdeauna. Nu şi sezonul ăsta, mi s-a răspuns. Iar ieri seara am primit un telefon de la prietenul nostru care ne-a zis că e meci mare, Cavalerii joacă pe ESPN. Asa că m-am uitat la meci şi spre surprinderea mea, m-a prins. Cavalerii au câştigat şi se pare că iar am avut onoarea să văd un meci istoric. Purpurii au obţinut aseară cea mai mare victorie din istoria lor, cel puţin după părerea comentatorilor. Nu prea am habar ce înseamnă asta sau cât de important este, dar mă bucur ca au câştigat.

Am făcut câteva poze în timpul meciului (deh, aşa un eveniment istoric merită imortalizat)