Prin Romania / Roads of Romania

Poze grămadă

2008-02-05T10:26:00.001-08:00

English version

M-am decis ca în zilele în care n-aş posta nimic, pentru că n-am avut timp să scriu, să postez măcar poze din locurile pe care le-am vizitat. Poze am o tonă. Îmi place să fotografiez; sunt o fotografă amatoare, nici pe departe o expertă dar îmi place să fac poze când călătoresc. Câteodată sunt una dintre cei etichetaţi de prieteni drept "japoneza la lucru", dintre cei care văd un loc prin obiectivul aparatului dar pur şi simplu nu mă pot abţine să nu fac poze. Ideal mi-ar place să captez în fotografiile mele esenţa unui loc, ca atunci când cineva se uită la poze să-şi zică de exemplu "pot să simt atmosfera Parisului când văd pozele astea". Nu prea îmi reuşeşte, de cele mai multe ori pozele mele sunt pur şi simplu o colecţie draguţă de fotografii din locurile pe unde am fost. Iniţial m-am gândit că aş putea să încerc să public o poză pe zi, dar cum mă cunosc foarte bine, ştiu că n-o să mă ţin de un plan atât de strict aşa că o să încerc doar să postez cât de des pot. Am poze să-mi ajungă până în mileniul următor.

Pentru că plecăm în Argentina vineri, m-am gândit să încep cu poze pe care le-am făcut în Argentina în prima excursie din februarie 2006. Pozele de mai jos sunt de la un spectacol de tango de la Cafe Tortoni, o cafenea faimoasă de pe Avenida de Mayo din Buenos Aires. Cafeneaua datează din 1858, şi se află într-o clădire impozantă în stil fraţuzesc de sfârşit de secol XIX.

La mulți ani oameni buni!

2008-01-04T05:03:00.000-08:00

English version

Poze de la ninsoarea de ieri din București:

Călătoriile și sentimentul de securitate

2007-04-22T05:11:00.000-07:00

English version

A trecut și Paștele și ca urmare am un kilogram și jumătate în plus. Am mers în vizită pe la familion, așa cum facem de fiecare dată când revenim în România. Am ieșit și cu prietenii și eu m-am plimbat prin oraș să văd ce mai e nou. Băsescu a fost suspendat din funcția de președinte.

Duminică am plecat spre Israel într-o vacanta de două săptămâni. Am mai fost în Israel în octombrie 2005 și mi-a plăcut. Israel e (după cum am găsit un comentariu pe web) "o țară mică cu atracții turistice mari". Dat fiindcă am crescut în comunism nu sunt o persoană religioasă. Merg la biserică doar o dată pe an și nu citesc Biblia. Cu toate astea chiar și cineva ca mine simte ceva când ajunge la Nazareth, sau la râul Iordan. E ca și cum ai respira istoria, veche sau nouă, n-are importanță.

Când spun cuiva din Romania că plecam în Israel în vacanța, primesc de fiecare dată ca răspuns "Și nu vă e frică?" Aceeași întrebare am primit-o și în 2002 când am venit la București să ne luăm greencardul. "Nu vă e frică să mergeți în America?" (asta era din cauza lui 11 septembrie). "Locuiesc deja acolo, doar că până acum aveam viză de lucru. Nu se va schimba nimic." Acum doi ani am primit un email de la un elvețian care voia să vină în vacanța în România. Dat fiind că la știri auzea numai de rău despre România, omul era speriat. M-a întrebat dacă să-și cumpere un spray paralizant. L-am liniștit, cel mai probabil că n-o să i se întâmple nimic. După ce a venit în vacanță și s-a simțit foarte bine, râdea și el când își amintea cât de speriat a fost. La fel s-a întâmplat când am mers în Argentina, câțiva dintre prietenii nostri și-au exprimat mirarea la curajul nostru de a merge într-o țară din America de Sud. Imaginea dată de mass media despre un anume loc nu reflectă întotdeauna adevărul iar frica și sentimentul de insecuritate își au de multe ori rădăcina în ignoranța noastră privind locul respectiv. Vorbind serios, există vreun loc în lumea contemporană în care să fim în completă siguranță? Eu cred că nu. Mulți cred că locul cel mai sigur din lume e acasă, dar e asta întotdeuna adevărat? Se aștepta cineva să se întâmple ce s-a întâmplat la Virginia Tech acum câteva zile? Am prieteni care au susținut interviuri pentru posturi de profesor acolo. Una dintre victime a fost profesorul Liviu Librescu, evreu născut în România, care a supraviețuit unui lagăr de muncă în Transnistria și regimului comunist din România ca să-și găsească sfârșitul în locul unde probabil se simțea cel mai în siguranță. Din păcate nu suntem niciodată la adăpost de actele de violență la întâmplare, și tot din păcate asta e o realitate a zilelor noastre cu care trebuie să trăim.

Concluzia postului meu este să nu vă fie frică să călătoriți. Sigur că nu încurajez călătoriile în zonele de conflict armat. Și mie îmi e un pic frică când călătoresc într-o țară cu o istorie violentă ca Israel. Dar în general, credința mea e că marea majoritate a oamenilor vrea să trăiască în liniște și pace.

Câteva poze din vizita anterioară în Israel:

Acra

Muntele Golan

Râul Iordan, locul unde Isus a fost botezat (complet cu magazin de suveniruri)

Marea Galileei

Nazareth, Grota Fecioarei Maria, înăuntrul Bisericii Bunei Vestiri (se crede că pe aceste locuri Fecioara Maria a fost anunțată de către înger că va deveni mamă)

Grădinile Baha'i, Haifa

Grota lui Ilie, Haifa

O sticlă de Coca Cola

Marea Moartă

Noi plutind la Marea Moartă

În avion

2007-04-06T11:54:00.000-07:00

English version

Ce e de făcut când ai de mers 12 ore cu avionul și ai cu tine un aparat de fotografiat proaspăt achiziționat? Pentru început vreo 30 de poze cu aripa avionului, urmate de 10 poze cu scaunul și cartea de citit, portrete lui Cristinuțu, Amsterdam văzut din avion etc. Mai aveam puțin și-mi fotografiam șireturile.

Aripa avionului:

Cartea de citit:

Aterizarea în Amsterdam:

Aeroportul Schipol

Destinație finală, București:

Apă şi foc

2007-03-26T22:19:00.000-07:00

English version

Hawai'i, Insula Mare, ziua a 5a. Ziua a 5a a fost cea mai plină de evenimente şi cea mai lungă: am plecat dimineaţa devreme de la hotel şi ne-am întors după miezul nopţii. Înainte de plecare m-am uitat pe internet la vreme şi am văzut că şansele de ploaie erau de 50% dar cum mai aveam doar două zile până la plecare şi voiam să mai încercăm o dată să vedem vulcanul ne-am hotărât să mergem. Şi am avut noroc, fiindcă a fost mai bine decât cu două zile în urmă. De data asta am reuşit să vedem cascadele de pe drumul spre Hilo şi ploaia chiar s-a limitat la variante "scurte si pe alocuri". Prima oprire a fost la cascada Umauma, o cascadă frumoasă în mai multe trepte, pentru care a trebuit să plătim o taxă de intrare fiindcă drumul de acces era proprietatea unei grădini botanice. Se pare că nimic nu e gratis în paradis :) Am admirat cascada, ne-am plimbat puţin prin gradina botanică şi trebuie să recunosc că mi-a placut foarte mult, îşi merita banii. Grădina era plină de plante exotice, multe pe care nu le mai văzusem înainte si altele pe care credeam că le ştiu, dar aici arătau altfel. Când am plătit intrarea am observat că lângă casa de marcat erau nişte sprayuri contra ţânţarilor dar le-am ignorat. Evident că am ajuns să regretăm decizia câteva minute mai târziu când intrasem destul de adânc pe cărare cât sa ne fie lene să ne întoarcem şi-am fost asaltaţi de ţânţari din toate părţile. Aşa că am ieşit din grădina botanică în ritm de breakdance, încercând să scăpăm de ţânţarii care-şi serveau prănzul din membrele noastre. Cam târziu, m-a ţinut scărpinatul până la următoarea oprire, la alte cascade Akaka si Kahuna. Era a treia oară că ne opream la cascadele astea, primele două dăţi nefiind în stare să ne dăm jos din maşină din cauza ploii. De data asta am avut mai mult noroc. Ca să ajungem la cascade am mers pe o cărare prin pădurea tropicală. Cu atâta ploaie, toată vegetaţia era "în floare" ca să zic aşa, adică abundentă şi de un verde aprins, sănătos.

După Akaka şi Kahuna Cristi a hotărât că am văzut destule cascade pe ziua respectivă şi am pornit-o spre vulcanul Kilauea. Ne-am oprit la oficiul turistic să întrebăm unde putem vedea lava (toate parcurile naţionale din SUA au un centru turistic unde poţi afla informaţii despre parc). După centrul turistic ne-am oprit la câteva cratere şi-am făcut nişte trasee scurte şi vreo 100 de poze. Şansele de 50% ploaie se traduceau aici printr-o ploaie măruntă. Mi-a plăcut peisajul arid, lipsit de viaţă, pământul negru şi fumegând; la unul din cratere am văzut şi o urmă de curcubeu. Cam cu o oră înainte de apusul soarelui am condus până la capătul unui drum numit "drumul lanţului de cratere", am parcat şi am luat-o pe jos. Am trecut pe lângă multe semne care ne avertizau cât de periculos e locul în care ne aflam (modalitatea parcului să se spele pe mâini de eventualele procese). Drumul pavat s-a terminat şi am continuat traseul pe câmpul de lavă. Personalul parcului marcase două trasee pe lavă cu nişte triunghiuri galbene de plastic. Primul traseu era foarte scurt şi se oprea la un loc de belvedere de unde dacă aveai ochii buni puteai vedea lava curgând în ocean. Ne-am hotărât să mergem mai departe şi am luat-o pe celalalt traseu, continuând şi după ce se termina marcajul. La un moment dat am dat de o veche bucată de drum, inclusiv de un semn cu "Nu Parcaţi" care era prins în mijlocul lavei. Am mers mai departe pe câmpul de lavă până când s-a întunecat de tot, moment în care ne-am hotărît să ne întoarcem. Din locul în care eram se vedeau multe râuri de lavă strălucind în noapte. Arăta foarte impresionant aşa că am stat puţin şi ne-am uitat. Pe urmă ne-am mai chinuit un pic genunchii (nu e chiar uşor să mergi pe lavă prin întuneric), ne-am întors la maşină, am cinat la hotelul din parc si am plecat spre hotel. Personalul restaurantului a fost la înalţime; mai întâi ne-au zis că trebuie să aşteptăm o jumătate de oră pentru o masă, dar când au auzit la ce hotel stăm şi că avem de condus 3 ore până acolo ne-au aşezat la masa imediat.

Cascada Umauma

La gradina botanică

La cascada Akaka

Kilauea Volcano

Un loc de refugiu

2007-03-22T19:34:00.001-07:00

English version

Hawaii, Insula Mare, ziua a 4a. În a patra zi de vacanţă Cristi s-a răsculat şi a cerut să mergem la snorkeling după cum îi promisesem din San Francisco (am găsit pe web că traducerea la snorkeling ar fi "scufundare de suprafaţă" sau "scufundare cu tub de respirat"). Frunzărind ghidul de călătorie după un loc bun de snorkeling am aflat că unul din locurile recomandate de autori era foarte aproape de un vechi templu hawaian, Pu'uhonua o Honaunau. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri dintr-o lovitură, vedem templul şi pe urmă mergem la snorkeling. Am trecut din nou pe lângă câmpurile de lavă stropite cu pietre albe, pe lângă aeroport şi orăşelul Kailua, continuând să mergem sud până când am ieşit de pe autostradă pe un drum care cobora spre ocean. Pu'uhonua o Honaunau se traduce ca locul de refugiu la Honaunau şi în trecut avea rolul de a spăla păcatele celor care încalcau legea. În vechime societatea hawaiană era guvernată de un sistem de legi foarte strict numit kapu conform căruia oamenii puteau fi acuzaţi de crime şi executaţi pentru cauze diverse dintre care unele ridicole cum ar fi "umbra vinovatului a căzut peste persoana şefului", "vinovatul a mers pe aceeaşi cărare cu şeful" sau "vinovatul a mâncat în prezenţa unei persoane de sex opus" (se mai plânge careva că trăieşte în România anului 2007?). Oamenii credeau că astfel de încălcări ale legii aduceau mânia zeilor şi cu ea foametea, erupţiile vulcanice, valuri uriaşe şi cutremure, aşa că vinovatul era omorât rapid pentru a îndepărta furia cerească. Singura şansă pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de astfel de crime era să ajungă la locul de refugiu, unde preoţii puteau conduce ceremonii care să-i absolve de păcate şi astfel se puteau întoarce la casele lor. Acuzaţiilor nu le era uşor să ajungă în locul de refugiu, fiindcă acesta se găsea chiar lângă palatul regelui, un loc plin de gărzi şi războinici. Astăzi Pu'uhonua o Honaunau e un parc naţional atât de liniştit şi frumos întreţinut că îşi merită numele de loc de refugiu. Ne-am plimbat un pic prin parc, printre palmierii slăbănogi şi reconstrucţiile unor colibe hawaiene, pe lângă zidul care separa locul de refugiu de domeniul regal şi pe lângă un templu din stuf, tot o reconstrucţie a unui templu vechi care obişnuia să adăpostească oasele a 32 de conducători. În mijlocul parcului plaja unui golf mic era plină de broaşte ţestoase care se încălzeau la soare. Am mers pe lavă până la ocean, încercând să găsim peşti în ochiurile de apă formate în golurile din lavă după care ne-am dus la snorkeling pe o plajă chiar la nord de locul de refugiu. Ghidul avea dreptate, locul era foarte bun pentru snorkeling, plin de peşti şi ţestoase. Pe drumul spre casă am mai făcut o oprire, la biserica pictată St. Benedict, o biserică catolică micuţă ai cărui pereţi au fost pictaţi cu scene biblice de către un preot venit tocmai din Belgia în 1899.

Ploaie în luna lui Marte

2007-03-09T19:05:00.001-08:00

English version

Insula Mare, Hawai'i, Ziua a 3a. Toate cele trei insule hawaiene pe care am fost până acum au un lucru în comun, şi anume partea de vest a insulei e uscată şi însorită mai tot timpul în timp ce partea estică a insulei e ...aaa... în ghidul meu de călătorie scrie "verde" dar o să fac eu traducerea, în acest context "verde" înseamnă ploioasă. În Hawai'i diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă nu sunt mari (aici iarna e ca vara ca să-l parafrazez pe domnul preşedinte), dar iarna plouă mai mult, mai ales pe partea estică a insulei. Aşa că pentru cazare am ales un hotel pe partea vestică a insulei, deşi vulcanul pe care voiam să-l vedem e situat exact în partea opusă. Înteleg că ploia e bună la multe, dar nu în vacanţă. În a treia zi ne-am gândit să aruncam un ochi şi în această zonă verde. La starea vremii anunţaseră ceva în genul "ploi scurte pe alocuri" şi m-am gândit ca românu' că "merge şi aşa" :) dar cred că meteorologii din Hawaii au un simţ al umorului foarte dezvoltat fiindcă la faţa locului s-a dovedit că nu erau ploi scurte ci mai degrabă ploua încontinuu, şi nu era pe alocuri ci mai degrabă peste tot. Mai târziu am aflat că starea vremii e privită de localnici ca un fel de banc bun, fiindcă de fapt anunţul sună la fel în tot timpul anului. Până la urmă, ca să rezum ziua, am condus zeci de kilometri prin ploaie şi ici şi colo am încercat să ne dăm jos din maşină şi să vedem câte ceva. Din păcate în majoritatea locurilor ploua aşa de tare că era imposibil să vezi ceva prin cortinele de apă. Am mers pâna la vulcan sperând că se va opri cândva şi ploaia, dar la vulcan pe lângă ploaie mai era şi ceată aşa că am pornit-o înapoi. Pe drumul de întoarcere, printr-o minune, s-a oprit ploaia vreme de vreo 20 de minute aşa că ne-am dat jos din maşină să vedem două cascade, Pe'epe'e şi Rainbow. După care ploaia a pornit din nou. Ne-am întors pe partea vestică la timp ca să prindem ultimele raze de soare.

Insula Mare, Hawai'i - Ziua a 2a

2007-03-07T11:53:00.001-08:00

English version

Îmi făcusem planuri mari pentru a doua zi în Hawaii, dar a trebuit să le modific din cauza vremii. Iniţial voiam să facem un traseu de 6 kilometri dar când ne-am îndreptat spre punctul de pornire al urcuşului a început să plouă şi s-a aşternut ceaţa, aşa că am întors maşina şi am luat-o spre nord-vestul insulei. Şoseaua a început să urce şi în câteva mile a ajuns la 900m altitudine, care pentru noi înseamnă ceva ca Sinaia, adică brazi, dar în jurul nostru era numai câmpie şi din loc în loc nişte cactuşi. Am trecut prin câteva oraşele (deşi cred că sate ar fi descrierea mai potrivită la mărimea lor) şi ne-am oprit la valea Pololu. Din punctul unde ne aflam se vedea o plajă mică cu nisip negru înconjurată de stânci înalte care se terminau vertical chiar la marginea apei. Cred că faptul că locuim în nordul Californiei m-a răsfăţat un pic fiindcă deşi mi s-a părut frumoasă priveliştea, n-am găsit-o atât de deosebită pe cât era descrisă în ghidul de călătorie pe care îl aveam cu mine. Am mai văzut multe văi ca Pololu în California, pe autostrada 1 între San Francisco şi Monterey, ce e drept nu cu nisip negru . Am coborât în vale, şi când ne-am apropiat de plajă a început să miroasă oribil. Destul de repede am descoperit şi sursa mirosului, o vacă moartă, plină de muşte. Cum o fi ajuns acolo habar n-am. Dacă ar fi fost lângă stânci m-aş fi gândit că a căzut, dar vaca era chiar în mijlocul plajei. Cine ştie, poate a adus-o apa de altundeva. Plaja era plină de pietre, bolovani mari şi mici şi ici şi colo nisip negru, foste pietre vulcanice pe care oceanul le măcinase. Ne-am plimbat un pic pe plajă, am făcut poze şi ne-am hotărât să ne întoarcem. La un moment dat Cristi îmi povestea că a citit un articol despre cum produc plantele metan şi eram aşa de prinsă de subiect şi mintea îmi era în toate parţile (printre altele mă gândeam cum să ocolesc vaca pe cât mai departe fiindcă mirosea ca naiba), că nu m-am uitat unde calc şi m-am trezit pe jos. Din fericire nu mi-am rupt nimic, spre dezamăgirea lui Cristi care se şi visa stând la plajă următoarele zile :)) M-am ales doar cu o bubă mare în genunchi din care curgea sânge. Chestia asta m-a fascinat foarte tare, cred că n-am mai căzut aşa de vreo 10 ani, drept care tot drumul înapoi pe cărare l-am petrecut descântând buba (cred că devin cam ipohondră).

Am luat iar maşina şi am pornit la drum, următoarea oprire fiind în Kapa'au unde am făcut o poză cu statuia lui Kamehameha cel Mare, probabil cel mai mare rege hawaian, cel are a cucerit, pardon, "unificat" toate insulele. De aici am vrut să mergem să vedem un heiau - un templu hawaian - dar nici aici n-am avut noroc. Drumul era nepavat şi plin de gropi pline la rândul lor de noroi şi ne-a fost frică că rămânem cu maşina-n drum. Maşina pe care o închiriasem era destul de înaltă, dar şi gropile erau adânci. Ne-am întors la hotel şi fiindcă mai era ceva lumină afară ne-am plimbat în jurul unor bazine de peşti de la hotelul Mauna Lani. După plimbare ne-am dus să luăm masa pe malul mării, să vedem din nou apusul soarelui.

Hawai'i - A treia oară, dar altfel

2007-03-01T01:48:00.000-08:00

English version

Mulţi dintre prietenii mei ştiu deja - nu e nici un secret la mijloc - că nu mă omor după mersul la plajă. N-aş merge atât de departe încăt să zic că urăsc să merg la mare, de fapt merg benevol la plajă de câteva ori pe an. Atâta doar că dacă am de ales prefer să merg la munte mai degrabă decât la mare. Cristi, bineînţeles, adoră să meargă la mare. De obicei negociem o zi de plajă contra un traseu la munte, ceea ce ne avantajează pe amândoi pentru că până la urmă mergem în ambele locuri.

S-ar putea zice că suntem norocoşi că locuim în California mare parte din an pentru că California are şi plaje şi munţi la numai câteva ore distanţă. Singurul neajuns e că în nordul Californiei nu se poate intra în apă fără un costum special şi ceva curaj. În fapt, în cei şase ani de locuit în California am reuşit să înot în ocean o singură dată; s-a întâmplat la Santa Cruz, două ore de condus la sud de San Francisco. Înotat vorba vine, pentru că nu prea îmi simţeam picioarele din cauza apei prea reci. Probabil că la bătrâneţe va trebui să plătesc pentru această distracţie ;) Aşa că am reuşit să găsim un alt loc, la 5-8 ore distanţă de San Francisco care are şi plaje şi munţi şi unde putem înota fără să ne congelăm. Prima călătorie în Hawai'i n-a fost plănuită prea mult. Cum nu mă omor după mersul la plajă, n-aş fi ales să mergem în Hawai'i, despre care nu ştiam multe, iar cât ştiam era legat de imaginea unor plaje, ce-i drept plaje cu palmieri. Mai aveam 5 zile de vacanţă din cele 15 zile de vacanţă pe an pe care compania ni le oferea cu generozitate, zile pe care politica companiei le făcea dispărute la încheierea anului. Cum încă mai aşteptam după viza de muncă nu puteam ieşi din America, documentul pe care îl aveam fiind valabil pentru muncă dar nu şi pentru călătorie (de fapt puteam ieşi din America dar nu mă puteam întoarce). Aşa că în momentul când am aflat că nişte prieteni se duceau la o conferinţă în Kauai ne-am hotărît să mergem cu ei. Asta s-a întâmplat în decembrie 2001. M-am apucat să citesc despre Hawai'i şi am aflat ca sunt mult mai multe de făcut pe insule decât stat la plajă. Vacanţa în Kauai a fost super, aşa că ne-am reîntors în Maui în aprilie 2005. De data asta am încercat ceva nou, "snorkeling" şi a început să-mi placă la plajă. După Maui am vorbit cu Cristi că cel mai probabil n-o să ne reîntoarcem în Hawai'i. Am venit, am văzut, mai sunt multe alte locuri care merită vizitate pe lumea asta. Dar pe urmă m-am gândit că mi-ar placea să văd Parcul National al Vulcanilor aşa că după tratative cu Cristi am decis să venim iar în Hawaii, de data asta pe Insula Mare.

Aşa că duminică dimineaţă am luat avionul din San Francisco spre Kona, Insula Mare. La aterizare am avut prima surpriză. Aeroportul e construit în mijlocul unui câmp de lavă, rămăşiţele unei erupţii din 1800. Autostrada Regina Ka'ahumanu, pe care am mers ca să ajungem la hotel, străbate si ea imensul câmp de lavă neagră, stropit ici şi colo cu grafitti din pietre albe cu inscripţii ca "Brandon o iubeşte pe Jenny". Am ajuns la hotel pe la 5 după-amiază şi cum nu mai era mult timp până la căderea întunericului ne-am găsit un loc pe o terasă pe plajă şi ne-am uitat la apus, bând Mai Tai-uri (altă descoperire din Maui). Fiind a treia oară în Hawaii peisajul insulei ne pare familiar; cu toate astea sunt unele mici diferenţe - şi probabil ca vom descoperi şi altele. Voi mai scrie despre Insula Mare în zilele următoare.

Imaginea lavei la aterizare

Apusul pe plajă

Ziua Preşedinţilor

2007-02-15T00:17:00.000-08:00

English version

Lunea viitoare America sărbătoreşte Ziua Preşedinţilor, una dintre cele 10 sărbători federale anuale. De data asta vom sta acasă, un lucru neobişnuit dacă e să ne luăm după ultimii ani. În astfel de ocazii lunea este liberă, iar un weekend de 3 zile însemna o ocazie să mergem într-o excursie mai lungă, la cel puţin 200 de mile distanţă de casă. Să luam ca exemplu ultimii 4 ani. De Ziua Preşedinţilor 2003 am mers în Death Valley, un parc naţional la sud-est de San Francisco. Ne-am decis să mergem în ultimul moment, aşa că n-am mai găsit cazare nici în parc, nici în apropierea lui. Singura cameră rămasă liberă pe o rază de 60 de km s-a dovedit să fie o cameră de fumători la un motel din Beatty, Nevada. Noi nu fumăm, dar dat fiindcă am crescut în România suntem destul de toleranţi la fum (chit că 10 ani de America ne-au redus din toleranţă). Dar camera asta s-a dovedit peste puterea noastră. Toate lucrurile din cameră erau impregnate cu un miros greu de tutun, incluzând noptierele, lămpile, cearceafurile, baia, până şi telecomanda de la tv duhnea a fum. Dar am suportat totul cu stoicism mai ales că ducându-mă până la recepţie am observat că în decurs de 5 minute au intrat cel puţin 10 oameni să întrebe dacă mai sunt camere libere. Cel puţin noi aveam unde dormi în noaptea respectivă.

În 2004 ne-am dus să vizităm nişte prieteni în Long Beach lângă Los Angeles. Prietenii noştri urmau să plece într-o călătorie mai lungă şi fiind ocupaţi cu pregătirile n-am apucat să-i vedem mai deloc. Nu era prima noastră vizită în Los Angeles, dar în toate excursiile precedente stătusem cu prietenii şi nu apucasem să vedem părţile turistice ale Los Angelesului. Aşa că Ziua Preşedinţilor 2004 am petrecut-o pe Bulevardul Hollywood, la Teatrul Chinezesc al lui Mann şi pe Mulholland Drive. Ce-mi amintesc cel mai bine din Los Angeles e că indiferent ce voiam să facem ajungeam în cele din urmă în maşina pe autostradă, aşteptând în trafic. Los Angelesul mi-a rămas în minte ca o junglă de asfalt continuă, şerpuind printr-o suburbie continuă.

Ziua Preşedintilor 2005 ne-a găsit în parcul naţional Joshua Tree. A plouat mult dar ne-am descurcat să facem câteva trasee şi să fotografiem cactuşi. În a doua zi ni s-a stricat maşina şi a trebuit să ne întoarcem în San Francisco conducând cu 40-50 de mile la oră pe o autostradă pe care limita minimă de viteză era 70. Ne-a luat 9 ore să ajungem acasă.

Iar anul trecut Ziua Presedinţilor ne-a prins în Patagonia, la gheţarul Perito Moreno. Excursia în Argentina a fost una de care întotdeauna o să-mi aduc aminte (poate o să mai scriu despre asta).

Anul ăsta stăm acasă.

O cameră cu vedere

2007-01-22T16:54:00.001-08:00

English version

Ne-am întors în California marţea trecută. De data asta călătoria cu avionul a părut mai scurtă şi parcă nu la fel de obositoare ca de obicei. Poate şi pentru că am dormit mare parte din drum. La fel ca în Bucureştiul pe care l-am lăsat în urmă, am găsit San Francisco foarte însorit. De obicei în ianuarie plouă foarte mult, dar nu şi zilele astea. Când am intrat în apartament mi-am dat seama ce mi-a lipsit cel mai mult cât am fost plecată: priveliştea de la fereastra din sufragerie.

Ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum cu vreo 4 ani in urmă. Am venit să-l vizităm noaptea, după o zi lungă de muncă. Ştiam din anunţ că apartamentul are vedere dar nu-mi aduc aminte să o fi observat în acea primă vizită. Asta se întâmpla în 2002 când economia mergea foarte rău şi în fiecare zi auzeam la radio cum o altă companie de software dă afară 10000 de oameni. Ceea ce conta era că noul apartament ne ajuta să economisim $400/lună precum şi faptul că apartamentul era - şi este - protejat de o lege care nu permite propietarului să ridice chiria cu mai mult de 3% pe an. Aşa că am decis să ne mutăm. În ziua mutării am rămas amândoi uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea din sufragerie. Ne-am întrebat cât de obosiţi trebuie să fi fost prima oară când am văzut apartamentul ca să ne scape aşa ceva. E primul lucru care sare-n ochi când intri în cameră. Iar noaptea când se aprind luminile în centru priveliştea e la fel de spectaculoasă. Mi-e dragă imaginea asta. De fiecare dată când sunt tristă e de ajuns să mă uit pe geam ca să mă simt mai bine. Şi de fiecare dată când mă uit pe geam descopăr noi detalii pe care mă întreb cum de nu le-am observat înainte. O să-mi lipsească când ne vom muta înapoi în România.

Papanaşi cu smântână

2007-01-09T06:02:00.000-08:00

English version

Şi fiindcă tot am vorbit despre mâncare, să rămânem în aceeaşi sferă de discuţii. Priviţi cu ce m-am delectat eu acum două seri la Carul cu bere.

Să vă servesc cu ceva?

2007-01-03T02:14:00.000-08:00

English version

Mi-a venit o idee nouă de afaceri şi anume să produc tricouri şi abţibilduri cu imprimeul "Am supravieţuit sărbătorilor de iarnă în România". Treabă serioasă sărbătorile, nu glumă. N-am văzut atâta mâncare în viaţa mea. Românilor le place să mănânce mult de sărbători, mai ales după o lună de postit. Vorbind cu un tip care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în Franţa l-am găsit plin de uimire: "Vii aici şi oameni ţi se par săraci, toată lumea se plânge. Eşti invitat undeva la prânz sau cină şi ţi se întinde o masă ca la nuntă. N-am văzut atâta mâncare nicăieri, poate doar în America". Aşa e obiceiul în România. Oamenilor le place să-şi îmbuibe oaspeţii până când aceştia aproape pleznesc. Iar de sărbători e şi mai rau. În fiecare familie se pregătesc bucatele tradiţionale. Eşti invitat în 10 locuri în trei zile şi în fiecare casă trebuie să guşti din ce s-a gătit pentru ocazie. Cum intri pe uşă eşti întrebat "Să vă servesc cu ceva?" şi indiferent de răspuns ţi se întinde o masă pe care trebuie s-o onorezi deşi abia te-ai ridicat de la masă acum două ore. În final mănânci mult mai mult decât îţi propusesei, şi trebuie s-o faci altfel se supără gazda. Nimic nu e aruncat, totul trebuie ingurgitat :) Aşa că m-am conformat şi am mâncat până când am simţit că nu mai pot. Pentru mine a fost o ocazie specială, pentru că în California nu gătesc sarmale sau alte mâncăruri tradiţionale, iar sărbătorile au fost o ocazie să gust dintr-o mulţime de bunătăţi. Probabil va trebui să ţin cură de slăbire când ajung în California.

Nişte poze cu mâncăruri tradiţionale

Sarmale cu mămăligă

Ţuică

Vin proaspăt făcut de tatăl lui Cristi

Murături

În încheiere, cozonac

Despre cum a furat UE Crăciunul :)

2006-12-20T03:04:00.000-08:00

English version

Decoraţiile de Crăciun din centrul Bucureştiului sunt anul acesta în albastru, alb şi galben. Mai ales albastru. Prima oară când le-am văzut m-am întrebat, fără să mă gândesc prea mult, de ce or fi albastre? Culorile Crăciunului sunt roşu şi verde. Anul trecut luminile de Crăciun de pe Magheru erau în majoritate albe iar acum doi ani au fost tot albe şi albastre. Are primăria capitalei o obsesie cu alb şi albastru? Frate-miu mi-a zis că anul acesta luminile sunt albastre pentru a sărbătorii intrarea României în UE care va avea loc la 1 ianuarie 2007. În concluzie anul acesta există un motiv pentru culoarea albastră. După ce am primit informaţia cu UE m-am uitat mai atent la lumini şi am observat că parte din decoraţiuni sunt nişte cercuri galbene făcute din stele asemănătoare cu sigla UE.

Da, e adevărat. Romania va intra în Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007. Nu e locul meu să comentez dacă Romania e pregatită pentru acest pas sau nu. Au facut-o alţii în locul meu, aderarea la UE fiind un subiect care a fost dezbătut pe larg în mass media românească şi internaţională. Ce-mi doresc eu e ca aderarea să ne aducă mai multă stabilitate politică, presiune pentru accelerarea reformelor, mai multe investiţii străine şi, deşi nu îndrăznesc să sper, o reducere a corupţiei care s-a instaurat în România după căderea comunismului în 1989. Îmi dau seama că toate aceste dorinţe sunt chestiuni de lungă durată şi că s-ar putea să nu vedem schimbări semnificative mulţi ani de acum încolo, poate cu excepţia unei libertăţi de mişcare mai mare şi posibilitatea de a face comerţ mai uşor cu Europa de vest. Cred că obiectivul final, cu excepţia stabilităţii politice care pentru mine va fi cea mai importantă realizare, e creşterea economică a României şi îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru românul de rând.

Decoraţiile de Crăciun de anul acesta

Decoraţiile de Crăciun de anul trecut

Decoraţiile de Crăciun de acum doi ani

În apărarea SFMOMA

2006-12-07T02:57:00.001-08:00

English version

Urmând un link de pe un forum de arhitectură am găsit un articol la Forbes despre cele mai urâte cladiri din lume. Articolul descrie cum a fost alcătuită lista şi ce criteriu a fost luat în considerare când s-au ales "câştigătorii", şi anume preţul uriaş al construcţiei ca să se obţină în final o clădire urâta. Am fost surprinsă să văd că pe listă se gaseşte la loc de frunte şi clădirea Muzeului de artă modernă din San Francisco. E drept că majoritatea clădirilor de pe listă erau chiar urâte de-a dreptul, dar mi se pare că nominalizarea lui SFMOMA e nemeritată. Argumentul lor e că "clădirea în sine nu e neapărat urâtă. Dar arhitectura clădirii e nepotrivită pentru un muzeu pentru că solicită prea multă atenţie pentru sine şi fură din atenţia cuvenită artei expusă înauntrul construcţiei. E un exemplu clasic de clădire de autor şi am vrea să ştim cine vrea să vadă artă într-o clădire ca asta?", un argument care mie mi se pare un pic cam forţat, cam tras de păr. Pe mine de exemplu nu mă deranjează să văd artă într-o clădire cu o arhitectură deosebită. În plus, cu excepţia luminatorului cetral care a fost folosit de arhitectul elveţian Mario Botta ca să obţină un efect mai dramatic în atrium, nu se simte influentă clădirii când eşti înăuntru. Sălile de expoziţie sunt tot camere rectangulare ca în orice alt muzeu deci arhitectura clădirii nu mai fură din atenţia privitorului. Ca să nu mai vorbim de faptul că acest argument ar putea fi folosit pentru multe alte clădiri celebre, ca muzeele Guggenheim din NY sau Bilbao sau Centrul George Pompidou din Paris.

Cavalerii purpurii

2006-11-10T14:29:00.000-08:00

English version

Câtiva prieteni mi-au scris să mă întrebe de ce n-am mai postat nimic pe blog de aşa de mult timp. Se pare că pâna la urma cineva chiar citea tâmpeniile înşirate de mine. Motivul pe care l-am invocat faţă de prieteni a fost că n-am avut timp. Adevaratul motiv e că sunt o mare leneşa şi am nevoie de mai multa disciplină. Promit să fiu cuminte şi să scriu mai des de acum înainte.

Înapoi la Cavalerii Purpurii. Stăm de 10 ani în US dar niciodată n-am devenit interesată în sporturile americane. N-am urmărit niciodată un meci de baseball deşi am locuit în New Jersey şi San Francisco două locuri în care baseball-ul e foarte popular. La baschet m-am uitat vreo doi ani, pe vremea când lucram în Sacramento şi Sacramento Kings erau subiectul de discuţie standard la masa de prânz. Când am terminat cu slujba din Sacramento am uitat şi de baschet. Fotbal american am urmărit doar de două ori în 10 ani. Prima dată am văzut istoricul meci de Super Bowl de acum câţiva ani cu "defectul de garderobă" al lui Janet Jackson. Iar a doua oară a fost aseară când am urmărit ultima jumătate de oră din meciul Louisville-Rutgers. Pentru cei care nu ştiu, la venirea în US am studiat vreme de 4 ani la universitatea Rutgers în New Jersey. Echipa lor de fotbal american se numeşte Scarlet Knights egal Cavalerii Purpurii iar conform tradiţiei americane dacă ai urmat o şcoală atunci musai trebuie să ţii şi cu echipa de fotbal a universităţii respective. Se întâmpla ca din când în când să port câte un tricou cu inscripţia Rutgers la serviciu şi imediat mă oprea cineva să mă întrebe "Ţii cu Cavalerii purpurii?" "Nu, mie îmi place fotbalul european" obişnuiam să răspund. Ce-mi amintesc din anii de la Rutgers e că virgulă Cavalerii pierdeau aproape fiecare meci. De asemenea îmi amintesc că de câte ori jucau acasă se bloca întreg campusul şi trebuia să fac ocoluri nenumărate ca să ajung la apartamentul nostru din campus. Săptamâna trecută un prieten ne-a întrebat dacă urmărim meciurile cu Rutgers. Ce rost are? am răspuns, oricum pierd întotdeauna. Nu şi sezonul ăsta, mi s-a răspuns. Iar ieri seara am primit un telefon de la prietenul nostru care ne-a zis că e meci mare, Cavalerii joacă pe ESPN. Asa că m-am uitat la meci şi spre surprinderea mea, m-a prins. Cavalerii au câştigat şi se pare că iar am avut onoarea să văd un meci istoric. Purpurii au obţinut aseară cea mai mare victorie din istoria lor, cel puţin după părerea comentatorilor. Nu prea am habar ce înseamnă asta sau cât de important este, dar mă bucur ca au câştigat.

Am făcut câteva poze în timpul meciului (deh, aşa un eveniment istoric merită imortalizat)

Excursie la Yellowstone - Partea a 6a - Mammoth Hot Springs

2006-10-10T23:51:00.000-07:00

English version

Următorul obiectiv turistic de pe listă a fost Izvoarele Calde din Mammoth în nordvestul parcului. Izvoarele erau în fapt nişte terase etajate din calcar în nişte culori foarte frumoase. Am parcat maşina şi am pornit la plimbare pe o construcţie de lemn care permitea accesul pâna aproape de terase. Bateria de la aparatul de fotografiat a aşteptat până ne-am depărtat suficient de mult de maşină după care s-a gândit să se ducă la culcare. Aveam o baterie de schimb, dar era la păstrare în maşină. Aşa că mi-au scăpat câteva terase, am fotografiat numai jumătate din ele :) M-am supărat tare rău, mai ales că izvoarele arătau foarte bine. După ce-am înconjurat izvoarele pe toate părţile am pornit pe un traseu către nişte lacuri făcute de castori, unde era posibil sa vedem elani. Traseul era circular şi am avut de mers cam 8 kilometri. N-am avut noroc să vedem elani - mai târziu am citit în ghid că sunt doar 1000 de exemplare în tot parcul, iar avănd în vedere că parcul e imens şansa să vedem elani era foarte mică. În schimb la întoarcerea în Mammoth Village am dat peste o turmă reni, iar eu ca să mă răzbun pentru ghinionul cu terasele am făcut vreo 50 de poze cu reni. Fiind aproape seară ne-am hotărât să plecăm spre casă. Pe drum am trecut pe lângă un grup mare de oameni, care stăteau pe marginea şoselei căscând gura la ceva. Ne-am oprit să căscăm şi noi gura şi nu mică ne-a fost surpriza să vedem doi ursuleţi jucându-se sub un copac. Mă tot gândeam unde o fi ursoaica, că nu putea fi departe când am auzit pe cineva zicând "Ce mare e" şi până la urmă am văzut-o. Era chiar în vârful copacului sub care stăteau ursuleţii, şi părea că mănâncă muguri. Dacă aveam vreo îndoială că urşii pot să se caţere în copac, pot spune că mi-a trecut.

San Francisco duminica după-amiază

2006-10-05T12:00:00.000-07:00

English version

Duminică ne-am întâlnit cu Florin, un vechi prieten cu care ne întâlnim mereu prin toate colţurile lumii. În ultimii ani ne-am întâlnit cu el în Madrid şi la Veneţia, la Bucureşti şi în Germania, în Strasbourg şi la Los Angeles. În prezent Florin e venit în vizită pentru trei luni la o universitate din Chicago şi a venit să ne viziteze peste weekend. Ne-am întilnit cu el la Casa Română în Hayward unde am mâncat mici într-o atmosfera de taraf. Micii au fost buni, muzica oribilă, cu accente de manele. După ce am terminat de mâncat ne-am hotărât să plecam la plimbare prin San Francisco.

Ne-am început plimbarea în cartierul italienesc North Beach unde am băut un cappuccino la Caffe Greco. De acolo ne-am mutat câtiva paşi mai la vale la o librarie foarte faimoasă în USA, City Lights Bookstore, unde ne-am învârtit printre rafturi în timp ce aşteptam să ne ajungă din urmă nişte prieteni care rămăseseră să se lupte cu micii la Casa Română. Cu toată lumea de faţă, ne-am urnit spre Chinatown, luând-o la pas pe Grant Avenue, strada principală şi cea mai turistică din Chinatown. Grant e o amestecătură de magazine de suveniruri pentru turişti (cu o gamă de produse de la papuci de casă şi tricouri pe care scrie "Am scăpat de la Alcatraz" pâna la bibelouri şi statui uriaşe ale lui Mao), restaurante, bănci, saloane de ceai, minimarketuri chinezeşti, magazine de haine etc. E o stradă întotdeauna aglomerată unde miroase a beţişoare parfumate şi a peşte în acelaşi timp. Ne-am făcut de lucru intrând într-o brutărie ca să luam nişte prajituri de orez, iar Florin a început să vrăjească cu fata de la casă (drăguţă). Pe pereţi erau nişte poze uriaşe cu Clinton în vizită la brutăria cu pricina aşa că Florin a găsit subiect de conversaţie foarte uşor. "L-ai pupat pe preşedintele Clinton când a venit în vizită?" Fata a început să chicotească. "Eu nu. Monica l-a pupat". "Cine e Monica? Ea e Monica?" a zis Florin şi a arătat către o chinezoaică de vreo 70 de ani care aranja rafturile. Fata a început să chicotească şi mai tare iar noi l-am scos pe Florin afară, ca să ne putem continua plimbarea (în concluzie noi suntem de vină că Florin e încă burlac). Ne-am oprit şi la o ceainarie să ne luăm ceai cu tapioca, care mie şi lui Cristi ne place foarte mult. Următoarea oprire a fost chiar la ieşirea din Chinatown, unde ne-am oprit sa bem ceva la Cafe de la Presse, o cafenea cu pretenţii franţuzeşti, unde au ziare frantuzeşti pentru cine vrea să citească. Spre surpriza noastră chelnerul a început să vorbească cu noi în româneşte. Spre şi mai marea noastră surpriză, nu era român ci francez, dar stătuse 3 ani la Bucureşti unde fusese student la AEFS (Academia de Educaţie Fizică şi Sport). Româna lui era foarte bună, iar la început ne-am îndoit că ar fi francez, am crezut mai degrabă că e român si râde de noi. Dar pâna la urma ne-am decis că e francez fiindcă avea un uşor accent care părea autentic, şi era evident că nu înţelege unele cuvinte. Am băut nişte vin după care Florin a zis că vrea la jazz aşa că am început să căutăm un loc cu muzică live (operaţie destul de dificilă în San Francisco duminica după-amiază). Am intrat în câteva locuri pustii şi pâna la urmă am ajuns la Jazz at Pearl's în North Beach. Nu mai fusesem acolo niciodată, dar îmi amintesc că am vrut odată să intram cu Magda şi Adi dar era plin şi nu ne-au primit. De data asta fiind duminică seara era foarte liber. Nu mă pricep la jazz dar mi-a plăcut formaţia, Johnny Nocturne Band. Lânga noi stătea o doamnă care aplauda cu frenezie şi despre care mai târziu am aflat că era şi ea cântăreată de jazz fiindcă cei din formaţie au invitat-o pe scenă să cânte cu ei. În timpul pauzei eu şi Cristi ne-am conversat cu ea şi i-am zis că ne place jazzul vechi şi Django Reinhart, iar după pauză ea a ales să cânte Honeysuckle Rose, un cântec pe care noi îl ştim. Drăgut din partea ei că a încercat un clasic, era clar că a făcut-o în urma discuţiei cu noi. Ei... şi la un moment dat a venit vremea să ne luam la revedere de la Florin. Cine ştie unde ne vom vedea cu el data următoare. Poate în Chicago.

Excursie la Yellowstone - Partea a 5a - Grand Teton

2006-09-28T12:29:00.000-07:00

English version

În ziua următoare ne-am dus să vedem Grand Teton, un parc naţional la sud de Yellowstone, la vreo 150 de kilometri distanţă. N-am nimerit în cea mai buna zi, atmosfera era ceţoasă şi nu se vedea lanţul de munţi pe care îl vazusem în toate vederile şi pozele de pe web. Dacă ne chinuiam un pic ochii reuşeam să distingem nişte contururi, nişte siluete de munţi ca prin ceaţa. Cred că dimineaţa devreme se mai putea distinge ceva, dar cum prietenii noştri s-au sculat târziu şi a şi trebuit să conducem cei 150 km, am ajuns în Grand Teton abia pe la prânz. Ne-am oprit la Jenny Lake, undeva în sudul parcului, am luat o barcă pâna pe celalalt mal şi am facut doua trasee scurte, mai întii către o cascadă (Hidden Falls, Cascada Ascunsă) şi apoi spre un punct de belvedere pe nume Inspiration Point, Punctul de Inspiraţie, de unde se vedea întregul lac. Pe tot traseul erau pancarte care ne atenţionau că urşii sunt prin zonă şi să nu-i hrănim - cine e nebunul care a încercat să-i hrănească? - să nu lăsăm rucsacele pe jos etc. Traseele au fost drăguţe, deşi un pic cam aglomerate. Pe drumul de întoarcere am trecut pe lânga un semn pe care era scris "Continental Divide", linia de demarcaţie continentală. Ne-am întrebat cu toţii ce o fi aia, se pare că toţi 4 am cam chiulit de la ora de geografie. Ajunsă acasă am citit pe wikipedia ca e "o porţiune de teren înalţata care formează o graniţă astfel încât apa de pe o parte a liniei de demarcaţie se scurge către un ocean iar apa de pe cealaltă parte se scurge către alt ocean, în general de pe cealaltă parte a continentului". Adică în cazul de fată, apele de la vest de linia de demarcaţie continentală se scurg către Pacific în timp ce apele de la est de linie se scurg în Atlantic.

Ne-am hotărât să nu mai mâncăm de seară în parc, ca în serile anteriore ci să mergem undeva mai aproape de casă în West Yellowstone. Alin ne-a convins să mergem la o pizzerie. Nici eu şi nici Cristi nu ne omorâm după pizza, aşa că am avut de ales între 4 sau 5 feluri de mâncare. Eu am comandat "macaroni and cheese", varianta americană de macaroane cu brânză. Pe meniu scria că macaroanele cu brânză de la West Wild Pizzeria din West Yellowstone sunt nici mai mult nici mai puţin decât "de renume mondial". Habar n-am ce or înţelege ei prin renume mondial - poate vine cineva direct de la Paris ca să mănânce macaroane cu brânză în West Yellowstone - dar în orice caz, erau bune. Semănau foarte mult cu macaroanele cu brânză pe care le făcea mama acasă. Macaroanele cu brânză sunt un fel de mâncare foarte popular în US şi cu toate astea a fost prima dată în 10 ani când m-am încumetat să mănânc aşa ceva. Îmi aduc aminte că obişnuiau sa le servească la cantina Intel destul de des dar n-am avut niciodată curiozitatea să le încerc.

Excursie la Yellowstone - Partea a 4a - La Marele Canion

2006-09-25T14:00:00.000-07:00

English Version

În a doua zi în Yellowstone ne-am dus să vedem Marele Canion de Yellowstone. Canionul arăta mai impresionant decât m-am aşteptat. De obicei sunt sceptică când întâlnesc nume ca "Niagara Californiei" sau "Marele Canion de Iowa". Americanilor le plac statisticile de genul ăsta şi deseori în excursii găsim câte o pancartă pe care scrie "Al cincilea cel mai înalt masiv de la vest de Mississippi". Sincer, cui îi pasă de lucrul ăsta? Fie iţi place locul respectiv, fie nu. Dacă era cel mai înalt vârf din US atunci da, înteleg. Dar "la vest de Mississippi" sau "la sud de Las Vegas" mi se par nişte repere geografice care nu merită menţionate. Am încheiat paranteza. Ne-am petrecut toată ziua mergând pe marginea canionului, oprindu-ne din loc în loc la puncte de belvedere de pe ambele parţi ale canionului, căscând gura la cele doua cascade formate de râul Yellowstone, cascade cu nişte nume pline de imaginaţie precum Cascada de Jos şi Cascada de Sus. Cu o zi înainte avusesem o discuţie cu Cristi, care mi-a zis că le-am arătat ce e mai bun în prima zi şi că tot ce o să le arat în restul săptămânii o să fie mai slab (eu fiind cea care a făcut programul pe zile şi care a decis ce vedem şi în ce ordine). Dar cu toţii au fost de acord că Marele Canion arăta super. Am avut noroc şi de o zi însorită, proastă pentru facut poze (prea multă lumină), dar excelentă în rest.

Excursie la Yellowstone - Partea a 3a - La gheizere

2006-09-24T12:03:00.000-07:00

English version

Cazarea noastră în West Yellowstone a fost o casă mult prea mare pentru 4 oameni, dar cum am plătit la numărul de persoane a ieşit mai ieftin decât la hotel. Casa avea 4 dormitoare, 2 la etaj si 2 la subsol, 3 băi (câte una pe etaj) şi o sufragerie mică plus o bucătărie la parter. Avea şi televizor şi un grătar cu gaz cu care ne-am distrat serile. Însa partea cea mai bună a fost că virgulă casa era foarte aproape de intrarea în Yellowstone aşa că n-a mai trebuit să conducem suplimentar ca să ajungem la intrarea în parc. Oricum parcul era imens şi ne-am petrecut mare parte din excursie în maşină.

În prima zi în Yellowstone ne-am dus să vedem gheizerele. Am început cu cel mai renumit dintre ele, pe nume Bătrânul Credincios (Old Faithful). Bătrânul Credincios e cea mai populară atracţie din parc şi toată lumea se opreşte să o vadă. Numele i se trage de la faptul că erupe foarte regulat cam odată la 80 de minute, fiind cel mai previzibil gheizer din parc. Bazându-se pe durata ultimei erupţii, personalul parcului poate să determine când va avea loc următoarea erupţie. Am ajuns la gheizer cu vreo 10 minute înainte de ora la care se estimase că o să erupă, aşa că n-a trebuit să aşteptam prea mult. O mulţime de oameni aştepta cu răbdare erupţia într-o tăcere completă de parcă aşteptau o minune cerească iar vocile noastre ar fi stricat efectul. Gheizerul a început să scoată nişte abur şi să împroaşte un pic de apă după care a erupt într-o coloană înaltă de apă şi abur. În câteva minute totul s-a terminat şi lumea a început să se îndrepte către parcare.

Noi în schimb ne-am hotărât să urcăm până la un loc numit Observation Point - Puncul de Observaţie de unde se vedea întregul bazin superior de gheizere. Pe cărare am trecut foarte aproape de un bizon. Bizonii erau foarte numeroşi în zonă cu vreo 150 de ani în urmă dar au fost vânaţi până aproape de extincţie spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. În zilele următoare am văzut foarte mulţi bizoni - parcul e plin de ei - aşa că bănuiesc că nu mai sunt pe cale de dispariţie. De la Punctul de Observaţie am pornit în jurul bazinului de gheizere pe o cărare de lemn care făcea înconjurul bazinului. Am admirat o grămadă de gheizere mici si mari, înconjuraţi pe tot parcursul de un miros de ou stricat. Gheizerul Castel a început să erupă şi a erupt vreme de vreo jumătate de oră. Bătrânul Credincios a început şi el să erupă din nou. După traseul ăsta ne-am oprit la hanul Batrânului Credincios (Old Faithful Inn).

Hanul e făcut din bârne de lemn şi arată foate rustic. A fost construit pe la începutul secolului 20. Arată foarte impresionant înăuntru aşa că holul hanului era plin de fotografi toţi cu aparatele îndreptate în sus. Am decis să mâncăm la restaurantul hotelului şi împreună cu Laura ne-am dus să facem rezervări. Fata de la rezervări avea un ecuson pe care scria "Petro Nela. Romania" aşa că am început să vorbesc cu ea în română. Venise în Yellowstone cu un contract temporar de muncă şi a fost foarte uimită să ne audă vorbind româneşte. Părea că se bucură foarte mult că a întilnit pe cineva din Romania. Din păcate n-am vorbit prea mult fiindcă în spatele nostru era o coadă lungă de oameni care aşteptau pentru rezervari aşa ca i-am spus la revedere repede. La masă Cristi şi Alin au încercat să fie creativi şi şi-au comandat bison şi ren, dar mielul meu s-a dovedit mult mai bun. După masă ne-am dus sa vedem asfinţitul la bazinul de gheizere de mijloc.